Psihoterapia centrată pe persoană

Details

Hits: 7895

Psihoterapia centrată pe persoană mai este numită şi psihoterapie rogersiana şi asta pentru că fondatorul şi liderul incontestatabil al acestui tip de psihoterapie este Carl Rogers (1902-1987). Multe din ideile sale par atât de evidente astăzi, încât mulţi psihoterapeuţi nici nu ştiu cât de mult îi datorează lui Rogers. Iată câteva din ideile lui Rogers privind dezvoltarea umană:

           1. Ceea ce dictează comportamentul unui om este percepţia să subiectivă asupra lumii şi asupra lui înşişi. Fiecare individ are propra lui lume şi, pentru a înţelege un individ, trebuie să intri în lumea lui privată şi să fii capabil să vezi lucrurile din perspectivă lui. De aceea, diagnosticarea unui client este în cel mai bun caz non-terapeutică, pentru că îl îndepărtează pe terapeut de la ceea ce ar trebui să fie principalul sau interes, şi anume înţelegerea modului în care clientul vede şi înţelege lucrurile, punctul sau de vedere.

2. Fiecare persoană dezvolta un anumit concept de sine, o imagine, o idee despre cine este el sau ea luat în sine sau în interacţiune cu lumea din jur. Această imagine de sine este fluidă şi schimbătoare, dar odată formată reprezintă baza comportamentului şi percepţiilor persoanei respective.

3. Dacă toţi indivizii sunt demni de încredere şi au o tendinţa către actualizarea de sine(tendinţa de a deveni mai buni, de a ne atinge potenţialul uman, de a ne dezvolta din toate punctele de vedere), de ce e atâta nefericire pe lume? Ce interferă cu tendinţa oamenilor către actualizarea de sine?

Rogers a dezvoltat o teorie a neadaptării, în care conceptul-cheie este cel de incongruentă. Neadaptarea sau proastă adaptare apare atunci când există o incongruentă sau lipsa de concordantă între concepţia să despre sine şi experienţa să interioară, profundă. Cum şi de ce se întâmpla asta? Pe măsură ce un copil se dezvoltă, nevoia să de apreciere (“positive regard”) şi autoapreciere (“positive self-regard”) cresc deasemenea. Pe măsură ce căpăta tot mai multe experienţe în relaţie cu familia şi lumea din exterior, copii dezvolta tot mai clar un concept de sine. Dacă aceştia vor fi se simt iubiţi, în special necondiţionat, copii vor dezvolta un concept de sine pozitiv şi, la fel de important, nu îşi vor însuşi anumite condiţii de valorizare (condiţii pentru a se simţi valorizaţi). Dacă, pe de altă parte, părinţii sunt prea restrictivi şi îi impun copilului tot felul de condiţii, acesta dezvolta condiţii de valorizare. Să dăm şi câteva exemple: dacă unui copil i se spune “dacă nu te speli pe dinţi, nu te mai iubesc”, copilul va simţi că este iubit numai în anumite condiţii (dacă se spălă pe dinţi – iubire condiţionată) şi va dezvolta condiţii de valorizare (“sunt un copil bun numai dacă mă spăl pe dinţi”).

Ideea e că dacă avem un concept de sine care include prea multe condiţii de valorizare, acest concept devine rigid sau îngheţat, astfel încât ne vom simţi lipsiţi de autoapreciere. Cu alte cuvinte, dacă ni s-a tot spus că trebuie să facem una sau altă şi trebuie să ne comportăm intr-un anumit fel pentru a fi iubiţi şi valorizaţi de părinţii noştri, atunci tot ceea ce învăţăm este că noi, în sine, nu suntem demni de a fi iubiţi, nu valorăm cine ştie ce în absenţa acelor comportamente considerate dezirabile. Conceptul nostru de sine este unul negativ.

Eu + comportamente dezirabile = demn de a fi iubit

Eu (fără comportamente dezirabile) = zero

În aceste condiţii, experienţa noastră profundă (ceea ce simţim noi în interiorul nostru) este una negativă, compusă din sentimente de respngere şi devalorizare. De aceea, această experienţa profundă este distorsionată sau împiedicată să ajungă în conştientul nostru, căci ar fi foarte greu de tolerat asemenea sentimente, ne-am simţi cuprinşi de anxietate şi am face tot posibililul pentru a ne reprima aceste sentimente. Pe de altă parte, pentru a putea merge înainte, ne fabricăm o falsă imagine de sine, un fals concept de sine pozitiv care să ne ajute să supravieţuim. în mod evident, în condiţiile unei dezvoltări lipsite de iubire necondiţionată, apare această incongruentă dintre ceea ce credem despre noi (falsul concept de sine) şi ceea ce simţim despre noi (experienţa profundă).

Când se întâmpla aşa ceva – şi după părerea lui Rogers se întâmpla foarte des în civilizaţia modernă – indivizii nu îşi cunosc adevăratele interese şi sunt vulnerabili la afecţiuni psihice.

Ei nu pot trăi că persoane de deplin integrate, că persoane întregi (“whole persons”), pentru că există o prăpastie între ceea ce simt şi ceea ce cred despre ei.

Dacă, pe de altă parte, copilul se dezvolta intr-un mediu în care nu există deloc sau foarte puţine condiţii de valorizare, conceptul de sine este unul adevărat iar experienţa profundă este una pozitivă. Copilul nu mai are nevoie să îşi construiască un concept de sine fals pentru a trăi mai departe şi nici nu are de ce să îşi reprime adânc experienţa interioară. Cu alte cuvine, el este mult mai capabil să conştientizeze experienţa profundă şi, în consecinţă, să funcţioneze că persoană întreaga sau completă. în aceste condiţii, întreaga fiinţa se dezvolta armonios, permiţând procesului de actualizare de sine să se desfăşoare şi transformând individul în ceea ce Rogers a numit o persoană pe deplin funcţională (“fully functioning person”).

O persoană pe deplin funcţională este tot mai:

a) deschisă să simtă şi să experimenteze;

b) capabilă să îşi accepte sentimentele şi emoţiile;

c) capabilă de a trăi în prezent fără a se preocupă excesiv de trecut sau de viitor;

d) liberă de a face alegeri bune pentru ea;

e) dispusă să aibă încredere în sine şi în ceilalţi;

f) capabilă de a exprimă intr-un mod echilibrat şi realist atât agresiune cât şi afecţiune;

g) creativă şi nonconformistă.

Acestea fiind concepţiile lui Carl Rogers despre dezvoltarea umană, caracteristicile psihoterapiei centrate pe persoană sunt uşor de înţeles:

1. Scopul psihoterapiei centrate pe persoană este acela de a creste gradul de congruentă dintre experienţa interioară şi conceptul de sine.

2. Relaţia terapeutică, în special în ceea ce priveşte aspectele sale personale şi emoţionale, este principalul vehicol al acestei schimbări. De fapt, relaţia este cea care promovează creşterea şi dezvoltarea integrată a clientului şi nu anumite tehnici sau metode terapeutice. Pentru că o relaţie să producă aceste schimbări, trebuie să îndeplinească anumite condiţii (faimoasele condiţii “necesare şi suficiente” ale lui Rogers):

           3. Psihoterapeutul trebuie să se străduiască să îşi înţeleagă clientul cât mai bine din perspectivă acestuia, adică să dea dovadă de empatie şi înţelegere (“empathy”).

           4. Psihoterapeutul trebuie să fie în mod onest interesat de binele clientului, să se străduiască cu adevărat să îl înţeleagă şi să îl ajute, să nu se ascundă după o mască profesională sau să aibă o atitudine de superioritate (“congruence”).

5. Clientul trebuie să se simtă acceptat aşa cum este, să nu se simtă judecat sau criticat pentru ideile, sentimentele şi faptele sale, indiferent care sunt acestea (“unconditioned positive regard”).

După părerea lui Rogers, ultimele trei condiţii sunt absolut suficiente pentru a face o terapie de sucess, fără a fi nevoie de diverse teorii, tehnici sau metode etc. Sau, cel mult, tehnicile ar putea fi considerate metode de implementare a acestor atitudini cu care terapeutul trebuie să între în relaţia cu clientul.

(Text adaptat după "Oxford textbook of Psychiatry", editat de Glen O. Gabbard,; Judith S. Beck şi Jeremy Holmes, ediţia 2005)