Cognitiv-Comportamental

Details

Hits: 6462

Acest tip de psihoterapie este de fapt o combinaţie a două terapii: terapia cognitivă şi terapia comportamentală. Deşi bazate pe principii diferite, cele două terapii se complementeaza foarte bine, astfel încât astăzi arareori mai poate fi întâlnit un terapeut care să practice terapie cognitivă pură sau terapie comportamentală pură.

Terapia cognitivă este folosită în mod tradiţional pentru tratamentul depresiei şi al anxietăţii, terapia cognitivă a devenit tot mai folosită şi în alte probleme. Practic, acest tip de tratament psihologic este o combinaţie de psihoterapie şi educaţie, folosindu-se adesea teme pentru acasă. în general, este o terapie de scurtă durată, atunci când se adresează unor simptome discrete cum ar fi depresie, anxietate, fobii, stări conversive (fostă isterie), obsesii şi compulsii; dar poate fi şi de durată ceva mai mare atunci când este folosită cu pacienţi cu dificultăţi caracteriale (tulburări de personalitate), în special cu cei din grupul borderline (cu instabilitate emoţională, automutilări, tentative de suicid etc). Foarte populară în ultimii ani în Statele Unite este terapia dialectică comportamentală a concepută de Marsha Linehan, o combinaţie de terapie cognitica şi comportamentală special adaptată pentru lucrul cu pacienţii borderline.

Terapia cognitivă lucrează la un nivel conştient şi de aceea necesită o alianţa terapeutică strânsă între terapeut şi pacient, numită uneori relaţie colaborativa. Transferul (important în psihoterapia psihanalitică şi psihanaliză) nu are nici o importantă în acest tip de terapie, iar terapeutul joacă un rol activ (pune întrebări, oferă sugestii, educa pacientul, da teme pentru acasă etc.), fiind în permanentă centrat pe nişte obiective. Premiză acestui tip de terapie este aceea că sentimentele, emoţiile şi comportamentele cuiva sunt influenţate de modul de a gândi al acestuia, în momentul prezent. De aceea, terapia cognitivă este puţin sau deloc interesată de trecutul clientului. Mai degrabă, ceea ce interesează este modalitatea de a gândi în prezent, pentru că dacă cineva ar reuşi să îşi schimbe modul de a gâdi, va reuşi să îşi schimbe şi modul în care simte şi se comportă. şi exact asta este ceea ce încearcă terapia cognitivă să realizeze, o schimbare a modului de a gândi, nu numai pe durată terapiei dar şi după terminarea acesteia. şedinţele iniţiale sunt folosite pentru colectarea de informaţii despre istoria personală a clientului şi stabilirea unui contract verbal privind durată terapiei. Apoi, pacientul trebuie învăţat modelul cognitiv – i se explica, folosind numeroase exemple furnizate chiar de client, cum îi sunt influenţate stările emoţionale de modul de a gândi. Terapia este astfel condusă încât să îi ofere pacientului structura şi ajutorul necesar pentru a înţelege acest model.

Terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate şi a schemelor. Gândurile automate sunt acelea care apar imediat ce apare un anumit stimul (de exemplu, sună telefonul şi primul gând este “S-a întâmplat ceva grav!”). Ele sunt specifice şi concrete, considerate plauzibile şi sunt specifice unei anumite persoane. Schemele sunt nişte complexe sau unităţi de gânduri şi credinţe pe baza cărora un individ îşi planifică şi îşi conduce viaţa. Gândurile automate sunt derivate din scheme şi sunt mai uşor de identificat intr-o perioadă scurtă de timp. De aceea, terapia cognitivă de scurtă durată se concentrează mai mult asupra gândurilor automate, iar cea de lungă durată asupra schemelor.

Identificarea gândurilor automate se face atât în timpul şedinţelor de psihoterapie, cât şi între şedinţe, prin intermediul unor jurnale pe care pacientul este sfătuit să le ţină. Odată identificate aceste gânduri automate, terapeutul şi pacientul încep să caute erorile din acestea. Erorile de gândire pot fi clasificate în trei erori majore şi patru distorsiuni specifice. Erorile majore sunt: polarizarea, personalizarea şu suprageneralizarea. Distorsiunile specifice sunt abstractizarea selectivă, diminuarea, inferenţă arbitrară şi catastrofizarea. Polarizarea se referă la tendinţa de a vedea toate lucrurile că fiind ori bune, ori rele. Personalizarea – tendinţa de a vedea totul în jur că având legătură cu persoană noastră. Suprageneralizarea – tragerea unor concluzii exagerate. Abstractizarea selectivă – concentrarea pe un detaliu şi ignorarea contextului.Diminuarea – incapacitatea de a acceptă laudele celorlalţi. Inferenţă arbitrară – a sări direct la concluzii, fără a luă în calcul toate datele. Catastrofizarea – a te gândi la ce e mai rău, a exagera impactul negativ al unei situaţii.

Odată identificate aceste erori de gândire, terapia cognitivă încearcă să le “dărâme” şi practic să împiedice clientul să mai aibă gânduri automate. Pentru a realiza acest lucru, terapeutul este cât se poate de activ, oferă analogii, da exemple din propria-i experienţa, foloseşte umorul. Uneori, terapeutul propune pacientului tot felul de experimente menite a testa validitatea gândurilor automate.

Ultima etapă a terapiei este aceea de a genera modalităţi alternative de a gândi. De exemplu, dacă un pacient face adesea eroarea de gândire numită personalizare, alternativă o reprezintă modalitatea de gândire numită decentrare, adică perceprea evenimentelor că neavand nici o legătură cu persoană pacientului. La final, pacientul este învăţat să continue şi după terminarea terapiei identificarea şi corectarea gândurilor automate. Se face o evaluare finală şi eventual se mai stabilesc una-două şedinţe de control la intervale mai mari de timp.

Terapia comportamentală. Acest tip de terapie pleacă de la premiză că cele mai multe tulburări psihologice îşi datorează existenţă unei învăţări greşite. Fie persoanele persoanele implicate nu au dobândit abilităţile şi comportamentele necesare pentru a face faţa problemelor vieţii, fie au dobândit nişte abilităţi şi comportamente inadecvate.

Terapia comportamentală se bazează pe mai multe principii ale psihologiei clasice:

1. Condiţionarea clasică. Este procesul prin care un organism învăţa că apariţia unui stimul (de exemplu, un clopoţel) este urmată de apariţia altuia (de exemplu, mâncarea). în consecinţă, reacţii care sunt îndeobşte asociate cu cel de-al doilea stimul (salivaţie la vederea mâncării) devin asociate cu primul stimul (salivaţie la auzirea unui clopoţel – experimentele lui Pavlov). Comportamentaliștii cred că multe fobii sunt dobândite astfel. Fobia este o reacţie de teamă declașanta de un obiect inofensiv (stimulul condiţionat), dar care a fost asociat în trecut cu ceva periculos (stimul necondiţionat). Acel ceva periculos nu mai există, dar a rămas obiectul asociat care declanşează teamă (fobia). Corectarea acestei temeri se face prin extincţie, adică prin expunerea repetată la obiectul sau situaţia asociată (expunerea la stimulul condiţionat). De exemplu, dacă unui pacient îi este teamă de apă, i se cere în mod repetat să îşi imagineze că intra în apă şi că alunecă sub suprafaţă apei. Treptat, acest stimul îşi pierde puterea de a evocă teamă. Expunerea la stimulul condiţionat se poate face treptat sau dintr-o dată, ultima metodă numindu-se terapie prin implozie (un pacient căruia îi este frică de înălţimi, va fi dus de către terapeut pe un bloc sau pe un pod suspendat unde, după ce iniţial îi va fi foarte frică, se va obişnui încet-încet cu înălţimea).

O variantă mai uşor de suportat a expunerii treptate la stimulul condiţionat este desensibilizarea sistematică. Mai întâi pacientul învăţa diverse tehnici de relaxare. Apoi se face o listă a situaţiilor care îl sperie, de la cel mai puţin la cel mai mult. De exemplu, teamă de păianjeni. Cel mai puţin sperie gândul la un păianjen. Apoi poza unui păianjen. Ceva mai mult sperie un păianjen văzut la televizor. şi mai mult sperie un păianjen viu închis intr-un borcan. Cel mai mult sperie un păianjen viu ţinut în palmă. Terapeutul cere apoi clientului să se gândească la un păianjen şi în acelaşi timp să aplice tehnicile de relaxare învăţate mai devreme. După ce pacientul s-a relaxat, i se cere apoi să privească poza unui păianjen şi din nou să se relaxeze. şi tot aşa. în cele din urmă, pacientul va reuşi să fie relaxat în timp ce tine un păianjen în palmă – practic e vindecat de fobia să de păianjeni.

O altă tehnică bazată pe condiţionarea clasică este terapia aversiva în care are loc asocierea unor stimuli neplăcuţi cu stimulii plăcuţi dar nocivi. De exemplu, unui bărbat care doreşte să se lase de fumat i se cere că de fiecare dată când doreşte să aprindă o ţigară să îşi provoace mai întâi o oarecare durere sau să dea mai întâi cu aspiratorul prin toată casa. După un timp, dorinţa de a fumă se va asocia cu durerea sau oboseală şi, în consecinţă, va scădea în timp.

2. Condiţionarea operantă. Se referă la faptul că, în general, comportamentul nostru este influenţat de consecinţele acestuia: dacă un anumit comportament are nişte consecinţe plăcute sau benefice pentru noi, vom avea tendinţa de a repetă acel comportament. Dacă are consecinţe negative, neplăcute, frecvenţa comportamentului respectiv va scădea. Tehnicile comportamentale bazate pe operarea condiţionată identifică mai întâi comportamentele nedezirabile sau problematice ale unui individ, căuta apoi să înţeleagă care sunt consecinţele pozitive care întreţin aceste comportamente şi, în final, încearcă să schimbe ceva astfel încât să nu mai apară acele consecinţe care întăresc comportamentul nedorit. De exemplu, o mama se plânge că nu se înţelege deloc cu copilul ei de 4 ani. Ori de câte ori acesta doreşte ceva, face un scandal teribil, strigă, sparge, se agită foarte mult. întrebată ce face în asemenea situaţii, mama a spus că încearcă să nu facă pe plac copilului dar că, în cele din urmă, aproape întotdeauna cedează nervos şi îi face pe plac copilului. În acest caz, mama trebuie să înţeleagă că acest comportament nedorit al copilului este consecinţă faptului că mama îl “încurajează”, întrucât copilul a învăţat că de fiecare dată când face scandal, în cele din urmă primeşte ceea ce doreşte (consecinţă benefică ce încurajează comportamentul nedorit). Asftel de tehnici se pot folosi însă şi în terapia cu adulţi, prin înţelegerea modului în care comportamentele nedorite sunt încurajate de consecinţe favorabile.

(Text adaptat după "Oxford textbook of Psychiatry", editat de Glen O. Gabbard,; Judith S. Beck şi Jeremy Holmes, ediţia 2005)