VIS DE COPIL

Details

Hits: 3636

-Sorina?

-Prezent!...

-Otto?

-Aici, tovarășa învățătoare!

-Dina? Mariana? Nelu?

-Tovarășa, dar pe Dina au pedepsit-o și nu o lasă afară...adică, la lecție la noi...

Strigam catalogul...Un caiet registru, cu mult prea multe pagini pentru câți „elevi” aveam, dar perfect pentru jocul meu „de-a-nvățătoarea”. Aveam șapte ani. Era visul meu să fiu învățătoare, atunci când voi fi mare. Iubeam copiii. Mama era disperată, spunându-mi că sunt ca un lipici de care se lipește gașca de copii. Tot ce aveam, împărțeam la copii. Mă simțeam în lumea mea cântând și jucându-mă cu ei, fiind mereu liderul real, ales de ei.

Elevă fiind, de la fiecare dascăl am învățat ceva și fiecare descoperire o proiectam în viitor: Voi fi la fel de bună și blândă, ca și învățătoarea mea! Așa ca profesoara mea de română vreau să fiu, elegantă și aranjată mereu! Nu vreau să fiu așa uricioasă, critică și rece ca și...Gânduri-oglindă ce mi-au susținut emoțiile, aferente visului meu, la un nivel ridicat. Mama visa să devin medic, fiind convinsă că, datorită rezultatelor mele școlare, voi intra fără probleme la liceul sanitar. Visul meu secret era ținut cu strășnicie, neîndrăznind să-i spun, fiindu-mi teamă de reacția ei. Această teamă mi-a blocat, pentru un timp, calea spre entuziasm, elan, însă speranța împlinirii nu mi s-a micșorat. Tata mi-a fost complice și a fost lângă mine la primirea rezultatului examenului ce-mi confirma reușita. Tare fericită eram...Un alt vis a apărut, la 16 ani, când, printr-o conjunctură, marele „Biban”, regretatul Dem Rădulescu mi-a propus să devin actriță. Vă imaginați bucuria mea imensă. Pe atât de mare mi-a fost tristețea izbindu-mă de refuzul categoric al părinților mei, argumentat prin „Aia nu e viață, actor...și nici nu îți permitem să mergi atât de departe de noi! Nici vorbă...!” , însoțindu-și gestul prin ruperea hârtiei pe care era trecut nr. de telefon și adresa maestrului. Mare „tragedie” și conflict interior, dezamagire și neîncredere, toate sentimentele neîmplinirii m-au copleșit. Mulți ani m-a urmărit această neîmplinire.

Dar, cum totul în viață se întâmplă cu un motiv, pe care-l înțelegem mai târziu, revelația a venit profesând: în fiecare zi jucam un rol, eram actriță pe șcena clasei, iar publicul era unul critic, ce mă aclama sau mă blama . Eram mama, sora, prietena, psihologul, copilul care se bucura de joacă, pentru copilașii pe care-i aveam în clasă.

Dacă unui medic (așa cum și-ar fi dorit mama mea să devin) i se permite să deschidă „ușa” , într-un singur moment magic, mie mi s-a permis să văd interiorul fiecărui suflet, durerile și bucuriile, să văd speranța și viața cum renaște, în orice moment, cu fiecare experiență. Asta m-a determinat să modelez visul meu, studiind psihologia și specializându-mă în psihoterapie. Visul meu de copil s-a împlinit, rămânându-i fidelă prin consecvența acțiunilor mele. Și dacă un arhitect va pune pricepere și seriozitate  și clădește cu grijă, acea clădire va dura secole, eu știu că, punând dragoste și adevăr în ceea ce fac, ceea ce voi „construi” va dura o veșnicie!