Atunci când îți urmezi visul, imposibilul devine posibil - BIANCA-

Details

Hits: 4790

În pragul unei seri, am întâlnit-o pe Bianca. Ochii mari și verzi mi-au zâmbit, lipindu-se definitiv de sufletul meu. M-am fâstâcit și pașii mei au devenit nesiguri.

Întrebările au tăbărât în mintea mea: „Cum să încep? Ce să-i spun unei asemenea perechi de ochi care păzește sufletul ei încercat? Cum să ajung mai repede pe un scaun lângă ea? Pfff...uite ce zâmbet are!” Am deschis brațele din mers și am strigat: „Bianca mea!” A râs ușor reținut, surprinsă probabil de manifestarea mea. Sunt o persoană deschisă, care a învățat și și-a dat voie să fie autentică. Uneori, bucuria mea de a trăi nu este percepută firesc, mai ales de către sufletele încercate și rănite. Realizez imediat și-mi temperez bucuria imensă a momentului.

-         Ești frumoasă, bângui eu emoționată și grijulie cu expansivitatea mea.

-         Mulțumesc! îmi răspunde cu finețe o voce aparent sigură...

Îi privesc tenul curat și fin. Mă privește în ochi, fără reținere, fără teamă. Sunt foarte puține persoanele care te lasă să le privești ochii. Oamenii își feresc privirea din teamă că le-ai putea descoperii durerile, temerile ascunse. Ea nu. Mă privește direct și curat. Îmi „cerceteză” sufletul așa cum o fac și eu cu sufletul ei. Am senzația că ceva din ea seamănă cu mine. Nu pot să-mi dau seama.

         Încet, vocea Biancăi devine sigură și puternică. Îmi spune că e studentă în anul V la medicină generală. A intrat la facultate înainte de accident, la medicină dentară. A fost nevoită să renunțe și să reia anul I la medicină generală. Situația ei nu îi mai permitea să fie stomatolog. A ales să facă pneumologie. Atunci când vede o radiografie, simte, știe ce problemă e. În urmă cu aproape cinci ani, un tragic accident a „obligat-o” să rămână în scaun cu rotile. Nu ea conducea, ci prietenul ei. El a murit atunci. Cu respirația oprită, foarte atentă, i-am urmărit gesturile atunci când îmi povestea toate acestea. Ușoara anxientate trădează rana interioară. O rană de abandon.

-Mi-a fost foarte greu să accept scaunul cu rotile, mă „trezește” vocea Biancăi, chiar dacă am acceptat faptul că nu mai pot merge. Aproape două luni am refuzat scaunul. Dar, după aceea m-am obișnuit. Mi-e foarte greu cu scările de la facultate. De 5 ani sunt studentă la ei și încă este nevoie să fac cerere, în fiecare an, pentru a-mi facilita accesul în săli, iar ei mereu nu țin cont de asta și stabilesc cursurile la etajele superioare. Sunt tare supărată pe ei. Nu au creat condiții pentru accesul scaunelor cu rotile. Multă lume mi-a spus să-i dau în judecată...sper ca măcar la absolvire să am condiții de a urca pe scenă...Mi-e aproape imposibil să mă descurc singură pe stradă, să trec dintr-o parte în alta, din cauza bordurilor foarte înalte. Am nevoie permanent de cineva lângă mine. Acum e mama, draga de ea, care mă duce la facultate, mă aduce, este lângă mine atunci când am nevoie.

Zâmbește mereu, chicotește la anumite gânduri. Aflu că e „geamănă”, că ea este născută în 16 iunie. Este rândul meu să râd dezvăluindu-i că sunt și eu „geamănă”, născută în 13 iunie. Râdem împreună, povestind tot felul. Profit de un moment de liniște și o întreb:

         -Acum, după toate, ce doare cel mai tare?

         Ochii ei se umezesc. O ușoară umbră de tristețe îi acoperă fața.

         -Faptul că oamenii vin și pleacă din viața mea. E dureros...Pleacă mereu...

         Simt durerea ei, dar mi-am promis să nu-i arăt și că voi fi sprijin pentru ea. Pe moment, ciudat, nu găsesc cuvintele potrivite să-i spun, chiar dacă aș știi ce să-i spun. Știu că este un om extrem de inteligent și de perspicace și mi-ar spune că „teoretic le știe”...Prefer să nu mai vorbesc despre asta. Rana de abandon o face să fie reticentă la a se implica emoțional. O înțeleg. Îi respect durerea.

         -Știi că medicina evoluează și ceea ce părea imposibil, ce ceva ani în urmă, devine posibil acum. Ai credința că medicina va evolua suficient cât să găsească un remediu paraliziei?

         -Categoric. Sunt convinsă de asta. Cu gândul acesta trăiesc...îmi răspunde cu un zâmbet cât universul.

         -Cu ce te-a ajutat „Atipic beauty”?

         -Proiectul ăsta, defilarea pe scenă, m-a făcut să mă simt FRUMOASĂ, să mă simt FEMEIE, m-a făcut să am ÎNCREDERE ÎN MINE, în calitățile mele. M-a ajutat foarte mult.

         -Ai emoții?

         -Nu, nu mai am. Zâmbește...cu ochi cu tot.

         A doua zi, pe scenă, în timpul evenimentului, i-am urmărit gesturile, mimica...Toate demonstrau demnitate, asumare, feminitate, încredere, voință, FRUMUSEȚE autentică. Am pășit alături de ea cu RESPECT și ADMIRAȚIE. Nu am simțit nicio clipă sentimentul de milă. La finalul serii, am cuprins-o și i-am șoptit că mi-e dragă, dragă, și că sunt fericită că am cunoscut-o. Cuvintele mi-au părut mult prea sărace față de ceea ce simțeam, însă ceva nu mi-a „dat voie” să fiu altfel. În drumul spre ieșire, am realizat ce anume nu mi-a permis să spun mai multe sau să mă manifest așa cum mi-am dorit. Cuvintele Biancăi, durerea ei: „oamenii vin și pleacă din viața mea”! Ochii mi s-au umplut de lacrimi...

         I-am scris a doua zi: „Mi te-ai lipit pe suflet...Nu am uitat că cea mai mare durere a ta este plecarea oamenilor din viața ta. Eu îmi doresc, atât cât tu îmi dai voie, să fiu o mică părticică din puzzelul vieții tale...”

         Mi-a răspuns: „Sunt sigura ca vei fi o parte importantă din viitorul meu. Într-o zi, unii oameni vor rămâne, asta trebuie să o cred cu tărie!...”