Empatie și profesionalism

Details

Hits: 5087

            -Am un tată dominator, mi se confesează tânăra din fața mea. Niciodată nu e mulțumit, continuă ea cu ușoară furie. Mereu mi-a cerut mai mult și, poate, dacă ar fi existat nota 11 (la școală) mi-ar fi cerut-o, nota 10 fiind de neajuns...

            -Înțeleg perfect cum e...mă aud rostind calm, zâmbind în același timp.

            ***Și eu am avut un tată dominator și perfecționist. Dacă în urmă cu vreo 10 ani, cineva mi-ar fi spus aceste aspecte pe care le aud astăzi, de la clienta mea, aș fi copleșită de emoții negative și aș fi făcut o frumusețe de contratransfer de sentimente, nefiind capabilă să o ajut în demersul terapeutic, rămânând obiectivă, poziție necesară în profesia mea. Am zâmbit când i-am spus că o înțeleg pentru că eram conștientă de empatia mea, calmul și singuranța care mă stăpâneau. Sunt fericită pentru momentele în care are loc relativ rapid o evaluare personală a propriilor „pete oarbe” și în timpul cărora realizez cât de importante sunt etapele necesare formării într-o specializare psiho-socială. În aceste momente știu clar că dețin forța necesară de a merge mai departe în profunzimile problemei clientei mele.

            Întrucât traumele sau tulburările grave de atașament aduc oamenii în stări de neputință și neajutorare, terapia medicală și psihologică are obligația de a ajuta aceste persoane să-și dobândească din nou controlul asupra propriei vieți și, împlicit, asupra propriilor sentimente și gânduri. Cei afectați au nevoie să-și privească părțile de personalitate disociate și să poată intra în contact emoțional cu ele, într-o manieră cât mai eliberată de frică. Clientul reușește să își alunge neîncrederea de a ajunge din nou într-o situație traumatică cu sentimentele încontrolabile, numai dacă simte o atmosferă de maximă siguranță. El, clientul, are nevoie de un context în care mecanismele sale de apărare să se poată retrage, să-și poată detensiona corpul, admițând noi experiențe perceptive și relaționale. Numai clientul/pacientul, și nimeni altcineva, se va hotărî să facă pași spre schimbare. Și asta pentru că el are nevoie de încredere în terapeut și în metodele folosite.

            Și una dintre cele mai mari dificultăți pentru cei din profesiile psiho-sociale (psihologi, psihoterapeuți, consilieri) și psihiatrice (medic psihiatru, neurolog) în identificarea și înțelegerea reală a rănilor emoționale ale pacienților/clienților constă în insuficienta prelucrare a propriilor traume și tulburări de atașament („pete oarbe”). Mulți fug de ele toată viața. După părerea mea, cine nu-și cunoaște propriile „pete oarbe” și nu e gata să le cerceteze, nu poate fi de folos celorlalți, decât într-o foarte mică măsură. Rezolvarea problemelor pacientului/clientului va fi mai degrabă împiedicată decât stimulată de către terapeuți, clientul simțind lipsa de siguranță și profesionalism a terapeutului. Cine refuză să se confrunte, în formarea sa ca specialist, cu aceste părți integrante din identitatea sa nu poate avea pretenția de a lucra profesionist. De aceea îmi susțin părerea conform căreia nu există medic psihiatru, psiholog sau consilier incompetent, există însă „pete oarbe” nerezolvate ale acestora sau insuficent înțelese și vindecate. Acestea conduc la nașterea unor complicații ale problemei clientului/pacientului.

            O instruire conștientă, precum și disponibilitatea pentru învățare de-a lungul vieții au o importanță fundamentală pentru psiholog/consilier/medic psihiatru. Psihicul și sufletul omului sunt prea complexe, pentru a ne închipui că le-am înțeles și că le putem vârî în niște sertare teoretice mici.

            Disponibilitatea de a primi feed-back-uri despre propria activitate și, oricând e necesar, de a urmări procese de schimbare ale propriilor modele sufletești, face parte din standardele de calitate ale profesiilor psiho-sociale.