Adult iritat, copil ignorat

Ies de la magazin şi, mergând agale spre casă, bucurându-mă de apariţia soarelui, privirea mea surprinde un cuplu (în jurul vârstei de 30 ani). Fizionomiile lor prezentau o mimică ce arăta sentimente negative unul faţă de celălalt. Copilul (avea 4-5 ani) încerca să închege o converstie cu unul din ei, însă ei erau tăcuţi şi încruntaţi, evitând ca privirile unuia să suprindă eventual privirea celuilalt. La strigătele disperate ale copilului “mami, mami, mă auzi?” , ea îl smuceşte exasperată de mâna spunâdu-i: “termină, că nu am chef acum…tată n-ai?”

Mi-am continuat drumul îngândurată şi tristă. Am realizat că generaţii de tineri au luat exemplul familiilor în care au crescut. Am recunoscut tipologia…Şi sunt convinsă că o comunicare eficientă ar fi existat dacă ar fi crescut în familii ai căror membri ar fi avut o comunicare sinceră şi afectuoasă. Dar, în generaţiile anterioare, aşa numita comunicare iubitoare înseamna, în general, evitarea sentimentelor negative. De multe ori părea că aceste sentimente ar putea constitui o “boală ruşinoasă” sau ceva care trebuie ţinut secret (nimeni nu îşi manifestă iubirea).

divorceÎn familii mai puţin “civilizate” comunicarea considerată iubitoare putea include şi exprimarea sau eliberarea de sentimente negative, prin pedepse corporale, urlete, bătăi şi toată gama de insulte verbale, toate în încercarea de a-i ajuta pe copii să distingă binele de rău (femeia trebuie bătută să ştie de frică, bărbatul trebuie pedepsit prin tăcerea femeii, că să nu mai facă, hrană rece etc). Dacă părinţii ar fi ştiut să comunice cu afecţiune, dar fără să îşi suprime sentimentele negative, copiii ar fi putut să se descopere şi să îşi exploateze în siguranţă emoţiile negative şi reacţiile lor prin încercări şi greşeli successive. Cu ajutorul modelelor pozitive ar fi putut învaţa cum să comunice, mai ales atunci când sunt stăpâniţi de sentimente negative. Ar fi învăţat să şi le exprime corect şi respectuos.

Dacă trecutul acestor tineri ar fi fost diferit, ar fi privit cum tatăl lor reuşeşte să asculte cu afecţiune atunci când mama lor răbufneşte şi îşi exprimă necazurile şi dezamăgirile. Ar fi fost zilnic martori la felul cum tatăl lor acordă grijă mamei şi ascultă cu respect exprimarea durerilor ei. Ar fi văzut cum mama lor are încredere în tatăl, expunându-şi deschis sentimentele fără a-l dezaproba sau condamna. Ar fi văzut cum cineva poate să fie indispus fără să-l respingă pe celălalt cu neîncredere, cu manipulare emoţională, evitare, dezaprobare, condescendenţă sau răceală. Ar fi fost capacităţi dobândite prin model şi exerciţiu, ca şi mersul şi alergatul, cântatul sau cititul…

Nu e târziu pentru voi, tineri părinţi, să schimbaţi modelul comportamental pentru că aveţi capacitatea, deschiderea şi inteligenţa necesară să o faceţi.

Nu uitaţi că sunteţi model pentru copiii voştri!

Nefericirea lor ca adulţi o veţi simţi şi voi!