Pentru că, în majoritatea cazurilor, copiii sunt cei care vin la terapie (adolescenți) și, nu în ultimul rând, adulții care calcă pragul cabinetului meu sunt nemulțumiți de comportamentul copiilor lor și, ca părinți, nu reușesc să găsească o cale de comunicare asertivă, doresc să prezint câteva aspecte importante care sunt necesare într-o educare, în spirit democratic, a copiilor.
Uneori suntem atât de “prinşi” în “ordine”, încât uităm să transmitem copiilor noştri alte lucruri importante. Noi ştim că avem grijă de ei, pentru că-i iubim,dar nu aceasta este ceea ce aud ei. Să facem un efort pentru a ne face înţeleşi. În fiecare zi, fiecare părinte ar fi indicat să ofere copilului său cei patru “A”:
ATENTIE
ACCEPTARE
APROBARE
AFECȚIUNE
Dacă le observăm doar erorile din comportament îi vom învăţa să ne atragă atenţia doar prin greşeli. Au nevoie de ATENȚIE şi o primesc! Atenţia unui părinte furios este mai bună decât deloc. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seamă este cel al “greşelilor”, atunci vor continua să se comporte neadecvat. E de reţinut că starea sa dificilă nu constituie întreaga personalitate. Amintiţi-vă celelalte lucruri pozitive, ce-l caracterizează şi acordaţi-le atenţia cuvenită. Pentru a putea tolera capriciile lor e util ca părinţii să nu-i “sufoce” cu prezenţa şi să le fie alături doar când aceştia vor. În general, pentru un demers cât mai aprofundat este util să abordăm şi un alt aspect, acela al modului în care părinţii conversează de cele mai multe ori cu copiii lor, copiii obişnuiţi.
Majoritatea discuţiilor părinte-copil înseamnă :”Nu face asta!” şi “Fă asta!” În timpul unei zile este mai uşor pentru părinţi să-şi petreacă timpul dând “ordine” decât comunicând cu grijă. Ca părinţi, este necesar să ne îndrumăm copiii să înveţe comportamentele acceptate social, dar şi pe cele inacceptabile din acest punct de vedere. “E timpul să te trezeşti, altfel întârzii la şcoală!”, “Nu vorbi cu gura plină!”, “Şterge-te pe prosop, nu pe cămaşă!”, “Nu-ţi uita banii de buzunar!”, “Piaptănă-te înainte de a ieşi din casă!”, “Vino direct acasă de la şcoală!”, “Spală-te pe mâini înainte de masă!”, “Fă-ţi duş!”, “Mergi la culcare!”
Orice conduită care atrage atenţia, fie prin răspunsuri pozitive, fie negative, se va repeta. În mod evident, cea mai bună cale de a-i îndruma către comportamente ‘potrivite’ ar fi aceea de a remarca orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care fac ceea ce noi ne dorim pentru ei. Pentru a exersa această tehnică trebuie doar să recunoaştem asemenea acţiuni şi să-l felicităm pentru ceea ce întreprinde, ori de câte ori e cazul.
“Îmi place cum ţi-ai aranjat lucrurile. Camera arată mult mai bine decât înainte.”
“Argumentul tău e foarte bun, pentru că nimeni nu s-a supărat. A fost o dovadă reală de diplomaţie.”
“Apreciez că ai avut răbdare să aştepţi până când a fost gata masa.”
“Cineva şi-a amintit să agaţe prosoapele în cuier în baie. Excelent!”
“Ai dus toate vasele în chiuvetă. Eşti într-adevăr un băiat de nădejde.”
“Îmi place cum ai grijă de cărţi. Eşti într-adevăr responsabil.”
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt buni.E de preferat să acordatăm atenţie atitudinilor lor pozitive. E bine să le comunicăm ACCEPTUL nostru în fiecare zi. Copiii, în special cei cu probleme, au nevoie să ştie că-i iubim, chiar şi când nu le aprobăm comportamentul. Când copilul greşeşte e necesar să fim atenţi şi să dezaprobăm comportamentul şi nu persoana. Copiilor nu ar fi benefic să li se spună:” Eşti un băiat rău!” sau “Eşti o fetiţă rea!” Putem condamna acţiunea, dar nu trebuie să damnăm copilul. Copiii NU sunt adulţi în miniatură, care judecă rău intenţionat. Ei învaţă întotdeauna şi de aceea fac greşeli.
APROBAREA trebuie de asemenea oferită zilnic. Le dăm aprobarea, atunci când îi acceptăm ca indivizi. “Îmi place de tine, aşa cum eşti”. Au nevoie să audă complimente referitoare la unicitatea lor. Nu e suficient să le mărturisim dragostea necondiţionată. Au nevoie să ştie cât de importanţi sunt pentru noi.
Ultimul “A” este AFECȚIUNEA. Cuvintele sunt nemaipomenite, dar îmbrăţişările sunt mai bune. Atingerea fizică a unui copil- pentru a-i transmite afecţiune- construieşte o relaţie. Fiecare are nevoie să îmbrăţişeze şi să fie îmbrăţişat. Când sunt mici, atingerea face parte din îngrijirea de bază. Dovezile scurte, rapide de afecţiune sunt doar parte din rutină şi nu cer un efort suplimentar. Cu cât devin mai independenţi, cu atât îşi petrec mai mult timp departe de părinţi. De aceea, trebuie avut în vedere că în educarea copiilor există anumite momente prielnice pentru aceasta şi nu pot fi ratate.
Părinţii ar fi bine să-şi petreacă mai mult timp oferind cei “patru A” decât dând ordine. Recompensele sunt enorme.