Terorismul relațional

„Terorismul” emoțional se bazează pe ansamblul de intenții, dorințe și temeri exprimate, proiectate asupra celuilalt, ancorate în celălalt sub pretextul iubirii. Nu sentimentele sau dorințele noastre îl atacă pe celălalt, ci mecanismele de apărare, temerile și crispările noastre.

Gândurile „teroristului” sunt: „Mi-e atât de frică să nu pierd respectul de sine, încât simt nevoia să-l devalorizez pe celălalt.”, „Mi-e atât de teamă să nu fiu abandonat(ă), încât supraveghez cu gelozie partenera (partenerul).”, „Ca să nu risc să mă înșel, nu iau niciodată inițiativa.”, „Sentimentul că mi-am ratat viața și cuplul e atât de puternic, încât îmi oblig fiul (fiica) să reușească întru totul, să trăiască pentru mine, să fie fericit(ă) în locul meu.” Cei care se tem de abandon, cei care trăiesc cu teama permanentă de a fi respinși, exercită asupra celor din jur presiuni nemiloase (de fapt, demne de milă) și patetice. Nimic nu-i mai poate liniști.Totul este interpretat în sensul devalorizării lor profunde. La originea „terorismului emoțional” se află adesea o experiență dureroasă, trăită în tăcere în trecut, prin fugă și compensații. Rănile provocate sunt de nedescris. Cel care se îmbufnează, afișează de fapt mânie și suferință. Dar dincolo...se ascunde rana.manipulare emotională

Într-o situație conflictuală, „teroristul” încearcă să se convingă de faptul că tot „răul” îi aparține celuilalt, pentru a-și păstra o imagine de sine intactă, pentru a se simți mai „bun”, încercând, prin conducerea conversației, să-i dovedească celuilalt că totul e din vina acestuia. Copiii învață foarte devreme să definească o ceartă prin „el a început!” spus pe un ton de inocență ofensată, astfel, deschizând drumul spre „nu e vina mea”. Cel mai subtil „terorist” este cel care ia poziția „mutului” prin care pare că nu mai cere nimic și nici nu mai oferă ceva. Acele „fa ce vrei!”,„mi-e indiferent”, „cum vrei tu”, „e problema ta” sunt otrăvuri pentru o relație. Cel care le enunța nu se definește, îi lasă responsabilitatea totală celuilalt. Cel care se teme foarte tare de abandon (toți ne temem, mai mult sau mai puțin) încearcă, cu o tenacitate disperată, în același timp să evite și să inducă repetarea sau împlinirea dramei care îl obsedează. Orice mijloc este foarte bun, mai ales atunci când el funcționează bine pentru a „amenința” relația, a o descuraja și a o aduce în pragul disperăriichiar și „bunele intenții”: „Dacă m-ai iubi, nu ai lipsi atât de mult.”, „Dacă m-ai iubi, m-ai dori atunci când te doresc și eu.” „Dacă m-ai iubi” înseamnă „nu mă iubești”. Și cel care iubește este prins în capcana acestor cuvinte, care-i dictează cum trebuie să-și dovedească iubirea, negând în același timp iubirea. Iubirea este asociată cu asemănări, similitudini în gusturi, dorințe și sentimente. A folosi cu bune intenții arma negării este o formă de a nu lua în considerare cuvântul celuilalt. În numele „interesului pentru binele celuilalt”, „teroristul” încearcă să-i impună propriul stil de viață despre care el „știe” că este bun. Dacă nu i se face pe plac, apelează la „mutre” pentru a arăta un refuz încăpățânat de a spune în cuvinte, ceea ce pare de nerostit pentru orgoliul său: „Sunt rănit (ă), gelos (ă), ma simt exclus (ă)”. Părinții devin și ei „teroriști emoționali” în relația cu un copil (indiferent de vârsta copilului), susținând că „Un părinte are totdeauna dreptate, știe mereu ce e mai bine pentru copilul său” și neuitând să sublinieze faptul că „Ne va mulțumi mai târziu...” . Adesea copiii generoși și dependenți, acceptă să ia asupra lor ceea ce nu merge în familie, devenind „țapi ispășitori” pentru alegerile părinților, uneori chiar pentru bolile acestora:„O să mă îmbolnăvesc din cauza ta și o sa mor. Să văd atunci ce vei face!” Prin această modalitate, părintele dă lecții dure, prin a-l înspăimânta și a-l trezi pe copilul „rău, neasculător, neatent” care nu-i face pe plac.

MANIPULARE„Terorismul emoțional” are un arsenal complex, poate fi subtil, lipsit aparent de luptă sau dramă. Printre „arme” se enumeră: tăcerea îmbufnată, sarcasmul, semnele de intoleranță (suspinele, privirile semnificative, ocheadele ucigătoare), remarcile acide, admonestările, apelurile la altruism sau sentimente de milă, vinovăție sau rușine. Alte tactici sunt refuzurile sexuale sau de altă natură, tăcerile apăsătoare, gesturile iritate, lacrimile, interogatoriu, denigrarea etc. În acest domeniu găsim adevărați artiști, jongleuri ai relației, echilibriști extrem de abili pe coarda subțire a manipulării. Scopul urmărit de acești „teroriști” este acela de a-l schimba pe celălalt în funcție de nevoile lor sau împiedicarea schimării lui, pentru a putea fi dominat în continuare, menținându-l în dependență prin legarea de o situație, de o persoană. Pentru „teroriști” adevărul este unul singur: „Dacă eu nu îmi pot oferi destulă iubire, atenție, grijă, cei apropiați trebuie să mi-o dea. Dacă nu o fac spontan, după cum îmi convine mie, voi deveni violent, astfel obținând prin învinovățire și forță ceea ce nu vor de bună voie să-mi ofere. Dacă nu merge prin violență, mă voi victimiza, până ce le voi înmuia sufletul și li se va face milă de mine.”

Sigur că ceea ce am prezentat pană acum este o mică parte din arsenalul folosit în cadrul acestei metode. Dar să nu uităm că „terorismul” nu se poate exercita decât cu colaborarea „victimei”. De altfel, există două victime, pentru că terorismul poate fi reciproc, iar forța slabiciunii imensă. Cel care se supune îi atribuie celuilalt o „atotputernicie” fantastică sau cel puțin îi împrumută și chiar îi dă o putere exagerată, devenind o formă de „terorism” față de sine prin autoreprimare și autocenzură.

Singurul antidot al „terorismului” relațional este autodefinirea permanentă, recunoscând în același timp cererea sau sentimentul celuilalt. Te poți proteja de sadism îndepărtându-te interior, gestionându-ți mai bine emoțiile, fără a te identifica cu ele. Înainte de a te plânge de poluare sau a lăsa temerile celuilalt să te influențeze prea mult, înainte de a-l acuza că e un tiran, ar fi de preferat să știi că nimeni nu este obligat să-și bage nasul în „țeava de eșapament” a celuilalt.

 

(Articol inspirat de cartea „Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”-Jacques Salome, Sylvie Galland)