Povara culpabilității

Cel mai des întâlnit sentiment este cel de VINĂ.

Am fost educați pentru a (ne) culpabiliza. Paradoxul constă în folosirea învinuirii pentru a evidenția iubirea. Căutarea iubirii și, mai presus de orice, teama de a o pierde sunt resorturi foarte puternice pentru a obține supunerea celuilalt. Și totul pornește din copilărie, perioadă în care părinții au folosit instrumente de culpabilizare destinate copiilor.

            „Vezi câte rabd eu de la tatăl tău pentru tine?” spune o mamă copilului. „Dacă ai știi că am suferit ca să te nasc...! Câte am sacrificat ca tu să ai de toate...” aude copilul. „Te-am îngrijit întotdeauna și nu dormeam nopțile când erai bolnav și acum mă superi?”, „Uite că mă îmbolnăvesc din cauza ta...nu ma asculți și mă faci să sufăr...”etc.

confessionÎn sufletul copilului încolțește sentimentul de vină și neputință. Din cauza lui a existat atâta suferință și durere în familie...Apare senzația că a comis o greșeală că s-a născut. El, copilul, este vinovat pentru ceea ce rabda părinții lui. Pe umerii firavi se clădește o greutate imensă, o responsabilitate enormă, greutatea datoriei și obligației de a face orice să „repare” greșeala, să fie perfect.

Atât bărbații cât și femeile, deopotrivă, folosesc tehnica culpabilizării. Printre persoanele care au apelat la serviciile cabinetului meu, am întâlnit (nu rareori) persoane care își doreau să schimbe situația în care se aflau în acel moment, dar sentimentul de vină se dovedea a fi extrem de puternic, împiedicându-le să ia decizii. „Dacă mă părăsești, mă omor!” reda cuvintele soțului ei o femeie speriată și nesigură pe decizia ei de a părăsi casa în care conflictele deveneau insuportabile. Un bărbat, cu lacrimi în ochi, îmi povestea că se simte extrem de vinovat pentru faptul că face mereu ceea ce zice șeful lui și nu poate să îl refuze pe acesta niciodată, iar soția este nemulțumită și îl consideră un „papă-lapte”.

În oricare din situații, educația s-a bazat mereu pe abilitatea de a crea un raport culpabilizator-culpabilizat. Sigur că anumite condiții, care au un suport real și concret, sunt necesare. Nevoia de a primi stima, dragostea persoanelor din grupurile din care facem parte sunt cele care ne fac culpabilizabili. Nu orice persoană are acces la învinuire, doar anumite persoane între care s-a creat o legătura de dependență afectivă: TATĂL și substituții (profesori, preoți, doctori), MAMA și substituții (figuri materne), FRAȚII și substituții (prietenii din grup, colegii de serviciu).

Culpabilizarea paternă ne învață să ne supunem normelor.

Culpabilizarea maternă ne învață supunerea față de celălalt.

Culpabilizarea fraternă naște supunerea față de grupul de apartenență.

Culpabilizarea ne structurează. Ea ne oferă un fel de pilon mitic care formează un anume număr de convingeri despre ceea ce e bine și ceea ce e rău, raportul pe care îl stabilim cu ceilalți (raport altruist, raport egoist). Toate aceste consuite sunt produsul educației transmise prin familie, societate etc.

Orice sentiment, emoție, atitudine, care se încadrează în limitele firești, constituie un avantaj. Evident, pornind de la reclama binecunoscută „ excesul de zahăr, sare și grăsimi dăunează grav sănătății”, subliniez faptul că învinuirea excesivă (sau inexistentă) poate să aibă efecte patogene, să constituie o sursă de nevroze, fobii, inhibiții, simptome.