Despre NOI și COPIII noștri

            Iubesc copiii. Sunt fericită să-i am în preajmă. Ochii lor mari și privirea plină de iubire m-au fascinat mereu. Sunt extrem de vulnerabilă atunci când simt brațele mici și pielea parfumată a bebelușilor. Copiii ne amintesc de puritate și iubire necondiționată.

            Aud în jurul meu: „Sunt niște mici tirani.”, „Sunt manipulatori.”, „Sunt obraznici și tupeiști.” etc. Adevarul este că ei vin pe lume plini de iubire și atât de drăgălași, încât ne îndeamnă pe noi, adulții, să-i protejăm. La puțin timp de la naștere, ochii copilului se concentrează pe fețele părinților care îi zâmbesc și-i vorbesc. Încă de la naștere, copilul recunoaște vocea mamei. În timp, dorința copilului de a fi ca și părinții nu se oprește doar la asemănarea fizică. El crede că tot ce experimentează (cu bune și rele) reprezintă o exprimare a dragostei de care are atât de multă nevoie. Își iubește atât de mult părinții încât își dorește să se comporte în felul în care fac aceștia, imitându-le comportamentul. Niciunul dintre noi nu a venit pe lume ca ființe antisociale, manipulatoare, răsfățate și dependente. Nici măcar genele (ereditatea) nu sunt vinovate pentru ceea ce devenim ca adulți, pentru caracterul ce ne face viața dificilă.

            Atunci când copilul mic plânge (pentru că ceva îl doare, îi este foame sau e obosit), părinții îi vin imediat în întâmpinarea nevoilor lui. În acest mod, viitorul adult își formează și dezvoltă nevoia de a se trata pe el și pe ceilalți cu aceeași dragoste și devotament. Viitorul adult este echilibrat și își permite manifestarea iubirii, învățate în familie.

            Dacă ești una dintre persoanele care suferă periodic și căreia îi este teamă să fie fericită, fiind convinsă că mereu va urma ceva rău să se întâmple, însoțită permanent de sentimentul de nesiguranță și inadaptare, este foarte probabil ca, atunci când erai copil, să se fi așteptat la mult mai multe din partea ta de către părinți, acest lucru având ca rezultat faptul că ai crescut cu sentimentul că îți dezamăgeai frecvent părinții sau alți adulți importanți pentru tine. Vin în terapie adolescenți care sunt urmăriți permanent de certitudinea că ei nu reușesc să se ridice la standardele părinților. Sunt triști și nefericiți, sătui să „lupte” să-și convingă părinții de valoarea lor. Mai mult, ajung chiar să creadă că nu au valoare și nu sunt decât „oaia neagră” a familiei, pe care nimeni nu o iubește și nu o dorește în preajmă. Iar părinții, în general, așteaptă dovezi de maturitate din partea adolescenților, cum ar fi: responsabilitate, să fie corecți, sa fie frați iubitori care știu să piardă, să mănânce atunci când trebuie, să vorbească numai când sunt întrebați, să fie harnici și ordonați și, mai ales, recunoscători eforturilor părintești pe care au grijă să le amintească copiilor de câte ori aceștia nu le fac pe plac. În mod eronat, părinții au tendința de a-i trata pe copii ca pe niște adulți, uitând că acești copii nu au experiența necesară pentru a realiza distructivitatea sau constructivitatea unei atitudini. De aceea, în foarte multe cazuri, adoleșcenții ajung niște răzvrătiți cărora părinții „nu le mai fac față”. Părinții se plâng de aceste manifestări, considerându-și copilul singurul responsabil de atitudinea lui, neacceptând (voit sau nu) faptul că au contribuit la formarea acestui comportament. În sufletul copilului există convingerea că părinții sunt perfecți, că orice fac aceștia are valoare de adevăr și perfecțiune, iar el întâmpină mereu dezaprobarea lor, pentru că el nu se ridică la nivelul așteptărilor lor. În timp, ajunge la concluzia că, indiferent ce simte el, va fi fericit numai dacă se va comporta exact ca părinții lui, cu el și cu ceilalți, aducând în viața de adult același comportament, același pattern.

            Dacă în copilărie ai fost pedepsit(ă) des (ți s-a inoculat convingerea că a fost „pe merit”), consecințele emoționale pe care le-ai suferit pot constitui un element important care-ți dovedește că viața ta de adult nu este așa cum ți-ai dorit-o. Metodele punitive folosite au dezvoltat în tine nevoia de a te pedepsi și de a-i pedepsi pe ceilalți. Idealizând părinții și având tendința înnăscută de a „rivaliza” cu părinții, ai concluzionat, în mod inconștient, că dacă nu te-ai ridicat la nivelul așteptărilor, meriți nefericirea ta. Ca adult, ai putea avea parteneri sau relații de amiciție cu persoane care se poartă urât, chiar violente.

            Sigur că ar fi multe exemple de dat, referitoare la comportamentele noastre. Concluzia este că nu există copil care se naște indisciplinat, arogant, agresiv. Tot ceea ce acumulăm sunt exemple din mediul în care ne naștem, comportamente pe care ajungem să le „copiem”, chiar dacă ne displac, din cauza convingerilor amintite mai sus. Toți copiii au nevoie să fie protejați de propria lor imaturitate. Este timpul să punem accent pe partea emoțională, fără a neglija partea rațională.

            Redați copiilor copilăria! Priviți-vă copiii ca pe copii, nu adulți! Amintiți-vă cât de mult ați suferit, la rândul vostru, atunci când părinții voștri nu vă valorizau și vă „tăiau aripile”! Lăsați-i să descopere lumea, nu le-o prezentați în funcție de propriile experiențe! Învățați-i că eșecul este o experiență din care învață. Păstrați-le puritatea interioară și lăsați-i să și-o manifeste!