DEPRESIA ne împinge să ne deschidem din nou spre viaţă.

Suntem conștienți că viaţa îl plasează pe om într-un circuit permanent de emoţii, transformări şi de presiuni vitale. El este solicitat să găsească un mod de raportare la acestea. Mai există şi celelalte condiţii fundamentale ale existenţei, faţă de care are să se raporteze pentru a supravieţui şi pentru a duce un trai împlinit.

depression in a bottle   gif by ahin0910-d4p2h34Cum oare se poate raporta la acele presiuni vitale, de vreme ce are fantezie şi o istorie, pentru a putea lua o decizie, înainte de a-şi dea seama, de a reflecta, de a înţelege? Dacă luăm în consideraţie această complexitate a vieţii, este de înţeles că viaţa ne poate înspăimânta; preferăm să evităm vitalitatea şi pasiunile înlocuind transformările prin planificare şi uniformitate. Ce ne poate oare ajuta să ne descurcăm mai bine în viaţa? Această întrebare este tema psihologiei evoluționiste, a educaţiei, a prevenţiunii, a profilaxiei și a terapiei psihologice.

Datorită importanţei lor fundamentale pentru înțelegerea şi terapia depresiei voi reda pe rând condiţiile şi rolul lor. Din punct de vedere al dezvoltării psihologice, cea mai importantă relaţie în legătură cu VIAȚA este relaţia  cu  MAMA. Mama este matricea vieţii. În vechiul testament mama (femeia) se numeşte EVA, cuvântul ebraic pentru „CEA VIE”, mama a ceea ce este viu. Relaţia cu mama este hrană care întemeiază sentimentul că se poate există în lume, e bine că se poate există. Chiar dacă se primeşte dragoste de la alţii, e dureroasă absenţa dragostei materne. Este atât de dureros, pentru că de fapt omul vrea să fie iubit de mamă simţind că această hrană nu o poate primi de nicăieri şi niciodată. Fiecare om doreşte să-şi poată iubi părinţii pentru a putea exista într-o relaţie fundamentală cu viaţa.

Care este cadrul a cărui tulburare produce depresiile? Observăţiile fenomenologice experimentale arătă că este vorba în general de un formalism în apariţia depresiilor, acesta fiind corelat cu experimentarea valorii fundamentale şi, implicit, cu valoarea vieţii. Acest fel de a vedea lucrurile arătă aspectul existenţial al depresiei: ea este un simptom pentru nereuşita persoanei într-o dimensiune fundamentală a vieţii şi anume a experimentării valorii în relaţia cu viaţa. În plenitudinea valorilor vitale, într-un schimb viu cu frumosul, cu binele, cu ceea ce este hrănitor şi produce plăcere nu se poate instala o depresie. Din contră, toate acestea sunt cel mai bun scut împotriva depresiei. Contactul cu fiinţarea (existenţa) nu se mai menţine în depresie. Fiind prea dureros, se renunţă la el. Omul îl lasă, se retrage, nu mai încearcă să vadă albastrul cerului, nici roua dimineţii sau să simtă mângâierea aerului pe obrazul său. Omul nu mai vrea să se gândească la durere, la simţămintele evocate atunci, i-a ajuns, vrea în sfârşit linişte. Şi cu toate acestea nu scapă, căci gândurile i se învârtesc în cerc şi simţămintele îl sugrumă. Se instalează depresia, melancolia îl cuprinde tot mai mult, în tot mai multe situaţii, cea mai mare parte a zilei. Renunţarea la relaţia cu existenţa (fiinţarea) îi sustrage depresivului baza de sub picioarele sale, îl face lipsit de apărare faţă de noi pierderi relaţionale. Nu mai există niciun „dig” care să împiedice pierderea relaţionării cu viaţa. Astfel, lipsa de relaţionare se autonomizează. Prin pierderea relaţionării, piere şi energia.   Amorţit, depresivul priveşte procesul de degringoladă. Ce ar putea face altceva? Oare nu experimentează viaţa ca tot mai sărăcită de valori, ba chiar ca lipsită de valoare? Oare nu simte o neplăcere crescândă în privinţa relaţionării cu viaţa? Capacitatea de a se orienta activ spre existenţă, de a fi interesat şi capabil de acţiune, se pierde. Dar cu toate acestea omul încă mai trăiește şi resimte această stare ca tot mai ameninţătoare, chiar dacă devine pasiv, neputincios, letargic. Un model tipic, în comportamentul depresiv, este comparaţia cu alţii, cu scopul de a depăşi nesiguranţa propriei valori, a vieţii proprii. Dar cea mai bună comparaţie cu altul nu spune nimic despre propria valoare. Şi, în acest caz, comportamentul depresiv locţiitor va duce mai departe în depresie, fiindcă nu porneşte de la rădăcină. Aceeaşi valabilitate o au şi celelalte reacţii de coping cum ar fi: tendiţa de retragere, de a nu se putea delimita (a spune nu, a putea accepta suferinţa, a nu trebui ajuta permanent pe alţii, a se putea despărţi, a nu se învinovăţi mereu, etc.) De ce oare depresivul nu poate să se debaraseze de aceste atitudini, de acest fel de reacţie? Cu aceste atitudini şi acest fel de reacţii depresivul caută să-şi menţină o viaţă bună. Nu cunoaşte un dor mai mare. Sentimentul depresiv, experimentat iniţial, faţă de care omul a căutat să se cruţe cu toate mijloacele, revine în cele din urmă, tocmai când credea că a scăpat de ele, cu o mutră schimonosită, sarcastică îşi confirmă temerea. Arătă că nu există scăpare.tumblrlfihla6zaq1qb0ebk

În fiecare depresie se găseşte această trăsătură a lipsei de speranţă. Fiecare depresie este mai mult sau mai puţin resemnată. Domină sentimentul de a nu fi trăit niciodată viaţa cea bună. A avea o depresie înseamnă a avea senzaţia de a nu ajunge niciodată la trai, la plenitudine, de a fi prăvălit de greutatea vieţii, de a nu fi fortificat de către viaţă. Aşa se transformă căutarea depresivului, în cele din urmă, într-o întrebare disperată: la ce bun să mai trăiesc? Dorul de moarte este de fapt dorul de eliberare, de mântuire. Ambele reacţii de apărare, atât cea cognitivă cât şi cea psihodinamică, duc la un cerc vicios, din care ieşirea nu este uşoară. Acest cerc vicios are o dinamică proprie cu elemente psihodinamice şi cognitiv-experimentale. Din punct de vedere psihodinamic se instalează caracterul quasi dependent, care duce tot mai departe de viaţă, iar din punct de vedere al proceselor cognitive se observă o permanentă confirmare a lipsei de valoare a vieţii. Viaţa, aşa cum este ea experimentată, devine tot mai încătuşată şi cu toată osteneala depusă, niciodată trăită conform dorinţelor şi nevoilor depresivului. Dar comportamentele depresive nu schimbă cauzal realitatea subiectivă. Drept urmare constată că: nimic nu se schimbă. Totul rămâne cum a fost. Doar că depresia avansează. Omul încetează să mai facă ceva. Depresivul învaţă ceea ce experimentează şi anume: oricât s-ar strădui, nicicum nu ajunge la „sursa caldă a vieţii”. Experienţa lui îl învaţă cu adevărat că de fapt nimic nu se schimbă!

La nivelul experienţei se pot observa trei grupuri de experimentări devalorizante ale vieţii, care duc la forme specifice de depresie. Pot apărea singular, dar şi în combinaţie. Fiecare grupă se defineşte printr-o trăire proprie:

1. Depresia ca reacţie de apărare faţă de o viaţă deficitară

2. Depresia ca o evoluţie psihogenă prin blocade emoţionale

3. Depresia ca o lipsa de vitalitate endogenă

1. Depresia ca reacţie de apărare făţă de deficite relaţionale şi de valoare

O depresie poate apărea că o reacţie făţă de un deficit de valoare. Pierderi neprelucrate sau stări de lipsă de valori permanente, pot duce la sentimentul de a fi exclus de la viaţă. Depresia va evolua ca o boala prin lipsă, atunci când, de exemplu, nu s-au experimentat valori prin dragostea şi atenţia parentală sau a persoanelor apropiate, când nu s-au realizat niciodată ţeluri şi vise (dragoste în parteneriat, sănătate, standard minim al vieţii). Deasemenea, pot apărea stări de lipsă atunci când omul a pierdut anumite valori irecuperabile, valori pe care le-a posedat deja, de exemplu, printr-o moarte prematură, despărţire de persoane apropiate, boli invalidizante (paralizie). Despărţirea de aceste valori, înainte ca omul să se fi putut maturiza pentru noua situaţie, îi vor crea sentimentul că trece „înfometat” prin viaţă. Care sunt mesajele pe care le primeşte omul de la viaţă, prin asemenea experienţe? El a aflat că viaţa ar putea fi bună, dar nu cu el. Nu se găseşte nicio cale pe care s-ar putea ajunge la valorile calde şi saturante ale vieţii. Izolarea permanentă şi fără speranţă de valorile vieţii duce la depresie. Reacţii psihodinamice tipice, care pot apărea sunt invidia faţă de alţi oameni, care n-au fost atât de privaţi de către viaţă sau ciuda împotriva vieţii (sau împotriva lui Dumnezeu).

2. Depresia ca evoluţie psihogenă prin blocade (izolări) emoţionale

Deficitul de valori poate fi experimentat din punct de vedere subiectiv şi atunci când omul este înconjurat de aceste valori, dar percepţia îi este blocată. Această situaţie se produce atunci când omul a fost rănit şi şi-a construit o platoşă sufletească pentru a se feri de noi răniri. Suferinţa cauzată de experimentarea unei valori negative (pedeapsă impusă de persoane iubite prin sustragere şi refuz de dragoste) poate duce rapid la suprasolicitări. Rănirea este cu atât mai profundă cu cât omul este mai deschis. Dacă suportă prea multă suferinţă, atunci omul, în funcţie de sensibilitatea sa, are reacţii de apărare şi devine obtuz, iar sensitivitatea sa pentru valori va suferi. Valorile atunci ori produc durere, ori nu mai sunt resimţiţe. Astfel se deteriorează şi valoarea fundamentală pentru viaţă, căreia îi lipseşte interacţiunea cu experimentarea valorii. Această stare periculoasă de lipsă este indicată de evoluţia depresiei. Situaţia caracteristică în aceste două grupuri de depresie este rănirea iniţială. Ea se poate întâmpla numai în relaţii existente, de exemplu, prin traume din cauza violurilor, violenţă, respingeri (dezmoştenire), pedepsire prin privare de dragoste, lipsă de tandreţe faţă de copil, neglijare faţă de fraţi, desconsiderare din cauza unei invalidităţi. Aceast tip de depresie îl putem denumi depresie de relaţionare. Sentimentul dominant care se regăseşte la acest tip de depresie este că viaţa nu este bună, fiindcă oamenii nu sunt buni. Insensibilitatea produsă de atâtea răniri duce la sentimentul de neapartenenţă la viaţă. Dacă, în timpul terapiei psihologice, dispare apatia şi resemnarea, vom întâlni deseori multă furie împotriva celor care au ocazionat acele suferinţe.

3. Depresia ca o lipsă de vitalitate endogenă

O lipsă subiectivă de valori mai există şi la subiectul însuşi, atunci când nu este vorba de o lipsa exterioară, de traumatisme dinafară ci de o deficienţă de putere interioară de a se apropia şi a se bucura de valori. Aici se poate vorbi de „depresie endogenă” (chiar dacă nu neapărat din predispoziţie genetică, ci şi din cauza unei pierderi de forţă prin stres prelungit, datorită unor conflicte nerezolvate). Vitalitatea este blocată, a secat chiar fără cauză evidentă sau este diminuată din punct de vedere constituţional (de exemplu, în cazul lipsei masive de libido). Ceea ce este comun acestei grupe este faptul că omul se simte prea neputincios de a participa realmente la viaţă. Este o stare a vieţii în retragere, diminuată aşa cum este cunoscută în cazul tulburărilor de personalitate depresivă sau în melancolie (Tellenbach 1983). Omul preferă liniştea, retragerea. Tot aici pot fi clasate şi depresiile ciclice (clasic „endogene”). Omul resimte o permanentă greutate, ca fiind el însuşi cauzator al deficitului de viaţă, ca rateur, ca veşnic culpabil, văzându-se drept cauza a tuturor lipsurilor. Trăirea de fond al acestui om poate fi catalogată ca „depresia rateurului”. Auto-agresiunea, auto-învinuirea şi auto-devalorizarea sunt reacţiile psihodinamice produse de simţământul de incapacitate de a trăi cu adevărat.

tristToate cele trei forme de experimentare a depresiei confluează într-un final comun. În cazul „depresiei prin deficit” viaţa este resimţită ca sărăcită, căci nu permite o relaţionare cu ea. Omul nu doreşte să intre în relaţie cu o astfel de viaţă, care este considerată ca insuficient de valoroasă. Prin retragere spre sine, speră să primească mai multă „căldură din interior” şi evită astfel contactul cu „lumea cea rece”. Omul nu este dispus să relaţioneze cu lumea, fiind prea traumatizat şi găseşte că viaţa a fost întotdeauna prea traumatizantă. De frica expunerii la durere, n-a luat contact nici cu valorile, nici cu dorinţa de viaţă. Omul se simte ori prea slăbit ori prea rău, decât să relaţioneze faţă de viaţă, nereuşind să facă acel pas interior care să-i permită să zică: DA, vreau să trăiesc, vreau să gust viaţa cu toate plăcerile şi suferinţele ei, cu relaţionările şi simţămintele ei, doresc să o simt din plin cum trece pulsând prin mine, doresc să cresc, să mă maturizez şi să mă despart, la timpul său, de ea!

Tulburarea „relationării fundamentale cu viaţa” la depresiv are o importanţă existenţială deosebită. Pericolul pentru existenţă rezultă din negăsirea accesului spre valoarea vieţii, dacă viaţa este dusă în continuare ca până atunci. Depresia are rol de avertizor în faţa unui pericol pentru viaţă! Un trai fără resimţirea valorii vieţii este o mare pierdere, cu atât mai mult cu cât uneori lipsa valorii vieţii nici măcar nu este sesizată. Din punct de vedere existenţial depresia nu este doar o „tulburare” sau o „boală”. Diagnosticul de depresie surprinde doar aspectul din primul plan, o jumătate dintr-un complex.  Depresia are valoarea deosebită şi rostul de a ne reţine (ne oprește pentru a ne avertiza) să trăim mai departe ca până acum. Putem înţelege depresia ca o solicitare spre schimbarea condiţiilor, a atitudinilor şi poziţionărilor, ca şi solicitarea de a intra în relaţie cu alţii, pentru a obţine ajutor. De unul singur omul nu reuşeşte totdeauna.

Depresia ne împinge să ne deschidem din nou spre viaţă, să ne orientăm spre ea, să „punem în paranteză” trecutul şi să experimentăm o nouă deschidere fenomenologică. În cele din urmă, contează să experimentezi dragostea de viaţă, să nu mori fără să fi fost atins de valoarea vieţii.

 

 

Articol inspirat din cartea „Analiza existenţială a depresiei”-Alfried Längle