Firesc sau normal?

- Nu este normal ca soțul meu să reacționeze așa, îmi spune clienta revoltată, în miezul unei analize comportamentale.

-                     - Normal sau firesc? o întreb, privind atentă la reacția ei.

       Clienta mă privește uimită, nerealizând ce diferența este între cele două cuvinte...NORMALUL înseamnă a te integra majorității manifestărilor (atitudinilor) societății din care faci parte și NATURAL(firesc) înseamnă A FI. Normal este ceea ce CREDEM noi că este CORECT sau GREȘIT, BINE sau RĂU, ceea ce TREBUIE sau NU TREBUIE să facem, CUM să acționăm într-o situație.Toate acestea vin din experiențele trecutului și teama față de viitor. Comportamentul normal se asigură că are o „ordine de zi” și se asigură aupra auto-conservării, alimentând grija și nesiguranța. Comportamentul normal ne împiedică să trăim experiența manifestării adevăratului sentiment de IUBIRE. Îmi amintesc de întrebarea lui Neale Donald Walsch (autorul trilogiei „Conversații cu Dumnezeu”), „Ce ar face dragostea acum?” Ce legatură are această întrebare cu luarea deciziilor? Ce rol are iubirea în alegerile noastre?

            Iubirea vine din comportamentul FIRESC (natural), cu care ne-am născut, sentiment manifestat mai presus de gând și logică (bebelușul nu are logică și gânduri, el se manifestă coform simțurilor).  NORMALUL îl creăm în timpul vieții și el devine ceea ce CREDEM CĂ ESTE, are nevoie de logică. FIRESCUL (naturalul) nu are nevoie de logică, el există pur și simplu. A fost nevoie să vă gândiți să vă crească părul și unghiile? Nu, ele cresc firesc. Când permitem situațiilor să se desfășoare natural (firesc) ne dăm seama de mulțumirea pe care o simțim, de iubirea pură din noi.

            Tot ce e natural creează fundamentul relației noastre cu Universul (divinitatea) și tot ce este viață. Cănd apelăm la normalitate, la logică, comuniunea cu divinitatea se întrerupe, acționând conform regulilor impuse de societate. Forța VIE și DINAMICĂ cu care ne naștem noi o numim IUBIRE. Ea nu e doar un cuvânt, e ENERGIE pură, naturală, e VIAȚĂ. Ca adulți, avem tendința de a concretiza acțiunile ca fiind NORMALE, pentru a scuza un comportament neiubitor. Am uitat sau, pur și simplu, am abandonat SINELE nostru iubitor, ne-am format EGO-ul pentru normalitate, pentru încadrarea în societate, pentru acceptarea celorlalți, ego alimentat zilnic și adaptat la cerințele contemporane. Multe persoane folosesc expresia: „Așa sunt eu, nu pot să fac nimic!”, expresie ce vine în apărarea coportamentelor lor. NORMALUL este îndoctrinat de o societate care se mândrește cu concurența, cu imprimarea dorinței de a fi „mai bun decât...”. Întâlnesc persoane, chiar apropiate mie, care folosesc expresii ce transmit reproșuri la adresa unui comportament: „Nu e normal să...”, „Era normal să...”și realizez cât de mult se cramponează de reguli și obișnuințe. A devenit NORMAL pentru noi să credem că știm ce anume TREBUIE să facă o persoană într-o anumită situație sau ce TREBUIE să ne ofere o anumită experiență.

            Observ o detașare vădită a minții de suflet, adică o maximizare a logicii în detrimentul emoționalului. Prin gândurile noastre noi creăm. Avem grijă ce anume creăm? Dacă gândurile noastre nu sunt sprijinite de iubire ajungem la dezechilibru. Gândul, fără sprijinul iubirii, ne îndreaptă spre limitare, spre „întuneric”. Reușim să deveni atât de plictisitori în angoasele noastre, create de frică și nevoie de protecție, la fel de mult ca și arhitecții pricepuți să construiască doar pereți de protecție. De ce anume ne protejăm? Ne protejăm împotriva vieții. Pradoxal, nu? Ne aflăm aici ca să trăim, să simțim viața, iar noi ne protejăm de ea, spunându-ne că ne protejăm împotriva durerii, că viața este durere(citeam undeva). NU, viața nu e durere. Durerea este un produs al minții. Vine și pleacă. Îl reținem sau îi dăm drumul. IUBIREA EXISTĂ în suflet, nu este un produs care apare și dispare.

            Clienții vin la cabinet mânați de durere. Vin și îmi prezintă durerea, specificând că și-au reprimat manifestarea iubirii, pentru a împiedica suferința. Ei sunt convinși că, manifestându-și iubirea, își vor pierde controlul și vor suferi. Control? Asupra cui este controlul? Asupra bucuriei de a trăi, de a iubi? „E normal să îl (o) mai iubesc, când el (ea) a făcut...a spus...nu a făcut...?”

            Din păcate, mulți oameni nu au trăit experiența manifestării iubirii. Noi nu suntem capabili să oferim iubirea într-un grad mai mare decât suntem capabili să ne-o oferim nouă înșine. Chiar dacă ni se pare NORMAL să ne „protejăm” (evident iluzoriu), nu este NATURAL să ne refuzăm manifestarea iubirii. Toți avem experiențe mai puțin plăcute trăite în trecut, cu toții am avut persoane iubite cărora le-am dat voie să ne rănească și prieteni cărora le-am permis să ne frângă încrederea. Toate acestea sunt experiențe pe care le putem denumi „lecții de viață”. Aceste lecții ne pot arăta normalitatea în care ne-am complăcut și care nu s-a adeverit ca fiind „compatibilă” cu naturalul din noi. Experiențele trăite ne provoacă să alegem una din cele două posibilități: să ne manifestăm firescul cu care ne-am născut, pentru a trăi esența a CINE SUNTEM, sau continuăm să trăim în iluzia că, respectând normalitatea, făcând pe plac celorlalți, vom rămâne neatinși de suferința produsă de neacceptarea și blamarea socială.