Tu ești vinovat (ă) pentru ceea ce sunt!

Privesc bărbatul din fața mea și încerc să pătrund dincolo de aparenta nepăsare...

-Care este scopul terapeutic? Ce doriți să obțineți prin psihoterapie?

Bărbatul mă privește încurcat, bânguind:

-Nu știu...vreau să nu mai fiu așa...Plătesc și 1000 lei ora de terapie, dar să nu mai fiu așa...

Zâmbesc, bănuind gândul ascuns în spatele unei atitudini de neimplicare.„Vreau să mă vindeci TU, să ghicești TU ceea ce vreau eu...eu plătesc...”

-Am cheltuit mii de euro pe analize și medici, continuă el cu un ton iritat, și nu mi-au găsit nimic. M-am saturat...vreau să se schimbe ceva...

-Ce vreți să se schimbe?RTEmagicC faci-echipa.jpg

-NU ȘTIU...dar nu mai pot așa...Am avut bani mereu de la ai mei...am primit când am avut nevoie și mai mult decât am avut nevoie. Acum nu mai am, depind de mama ca să vin în terapie (pentru că vrea ea), să pot plăti...eu nu mai am nimic. Nu lucrez (n-am lucrat niciodată, decât pe hârtie, angajat la tata)...M-am și însurat, îl aud bânguind și râzând ironic. Nu o iubesc...eu nu am iubit niciodată vreo femeie (toate mi s-au oferit ușor), dar o apreciez că ea mă iubește și e cuminte...Doar de un an ne-am căsătorit. De când ne-am căsătorit, ai mei nu îmi mai dau bani și ...eu nu știu ce să mai fac...Vreau să lucrez, dar ceva ușor…nu am răbdare să stau ore fixe la servici…

-Ce ați dori să se schimbe, venind aici?

-Nodul din gât să îmi dispară...și să mă bucur de viață, pentru că acum nimic nu mă mai bucură...la 29 ani sunt plictisit...Nevasta este prea sensibilă și plânge din orice, ai mei nu au încredere în mine...m-am săturat...

Roșeața din obraji îmi „șoptește” că în interior e multă furie, iar în gât...multe acuze nerostite. Confirmarea nu se lasă așteptată:

-Nu înțeleg de ce fac oamenii copii? Dacă îi faci, dă-le...dacă nu le dai, nu-i mai face! M-am certat cu ai mei...m-am săturat de reproșurile lor...Respirația trădează agitația.

-Mai sunteți un copil?

-Voi fi mereu copilul lor...

-Vreți să vă tratez ca pe un copil?

Uimirea lui îl face confuz, neștiind pentru moment ce să îmi răspundă.

-Vreau să mă maturizez...doar m-am însurat, nu? continuă, zâmbind amar. Vreau să scap de neîncrederea în mine...

Continui să-i urmăresc limbajul nonverbal și, în gândul meu, apare: Cum să scapi de ceva ce îți lipsește? Cum să scapi de LIPSA de încredere?

*****

5Când suntem nefericiți, atacăm...Nu sentimentele sau dorințele noastre îi atacă pe ceilalți, ci mecanismele noastre de apărare, temerile și crispările noastre. Cei care se tem de abandon, care trăiesc cu teama permanentă de a fi respinși, exercită asupra celor din jur presiuni nemiloase (demne de milă, de altfel) și patetice. Nimic nu-i poate liniști și totul e interpretat în sensul devalorizării lor profunde. Reproșul și lamentația sunt folosite ca ancore pentru a-l reține pe celălalt și, în același timp ca respingeri ale celuilalt, pentru ca, la rândul lui să te respingă. Astfel, vei avea dovada convingerii tale intime că vei fi abandonat. Aceste mesaje duble, către sine și către celălalt, declanșează anxietatea și impresia că nu există altă scăpare. Cel care se teme de abandon (toți ne temem, mai mult sau mai puțin), încearcă cu o tenacitate disperată să evite și, în același timp, să inducă repetarea sau împlinirea dramei care-l obsedează, orice mijloc fiind bun, mai ales atunci când el funcționează bine pentru a „amenința, descuraja, a o duce în pragul disperării” relația (parinte-copil, soț-soție, parteneri în cuplu etc).

Într-o problemă, într-un conflict (atunci când nu iese așa cum ne dorim), într-un dezacord, cel care se apără, pentru a păstra o imagine de sine intactă (simțindu-se mai bun), aruncă răul și vina asupra celorlalți. I se pare necesar să-i dovedească celuilalt că totul e numai din vina lui. Evident că e convins că „demonii” săi interiori apar numai ca o reacție la demonii partenerului (membru al familiei--copil, frați, părinți) și că nu ar fi așa dacă ei s-ar comporta altfel. Depresia apare ca urmare a faptului că nu mai poți proiecta răul asupra celorlalți și că e timpul să îl recunoști în tine.

Confuzia între iubire și educație este des întâlnită și aceasta se vede în relațiile noastre de adulți. Nevoia de a-l cataloga pe celălalt „rău” apare ca un refuz de a înfrunta partea negativă din tine și cel mai bun mijloc este să îi atribui celuilalt rolul negativ, justificându-ți, prin comportamentul lui, violența din tine.

Când eu nu îmi ofer suficientă iubire, atenție, grijă, cei apropiați vor fi obligați să mi-o dea. Dacă nu o fac spontan, după cum îmi convine mie, voi avea un comportament nesuferit, ca să atrag atenția asupra mea și voi încerca să obțin (prin învinovățire, prin furie sau prin seducție) ceea ce nu mi se dă de bună voie. Astfel, fac în așa fel încât nevoile mele să depindă de ceilalți într-o foarte mare masură. „Șantajul emoțional” va apărea ca o formă „teroristă” atunci când nu suport ca cei care-mi sunt dragi să nu corespundă speranțelor mele (nevoilor mele), când nu suport ca ei să fie diferiți de imaginea pe care o am despre ei. Tot acest „terorism” se bazează pe ansamblul de intenții, temeri, dorințe exprimate și proiectate asupra celuilalt, ancorate în celălalt sub pretextul iubirii: „Am nevoie de tine și am să fac ca această nevoie să fie a ta!”

-Când eram mic, era de ajuns să strig sau să mă strâmb pentru ca cineva (adult) să-mi ghicească nevoile și să mi le satisfacă...!

E greu să renunți la această putere.