Lista componentelor nu este exhaustivă şi împrumută o parte din termeni categoriilor deja existente. În acest domeniu distingem două mari tipuri de clasificări.
Unele sunt mai ales descriptive, organizate pornind de la un inventar al constelaţiei de caracteristici de lungă durată şi a celor mai evidente trăsături de personalitate la o persoană dată. Celelalte clasificări sunt numite structurale şi pornesc de la analiza dinamică a structurii profunde a personalităţii. Ele se bazează mai ales pe luarea în considerare a trei criterii principale, şi anume: natura angoaselor şi temerilor obişnuite ale persoanei respective, mijloacele sau mecanismele pe care aceasta le foloseşte cel mai adesea pentru a se apăra sau a se proteja (natura, varietatea, maleabilitatea sau rigiditatea lor) si, în sfârşit, felul în care relaţionează cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Aici vom reţine şi vom evidenţia cu precădere modalităţile de relaţionare.
Componenta SADICĂ sau masochistă
Mobilul principal al acestei componente se naşte din căutarea plăcerii prin a induce sau a-si induce sieşi suferinţă, din căutarea satisfacţiei resimţite în a se descalifica, a se nega sau a sabota posibilele reuşite. Suferinţa este uneori considerată o sursă de plăcere într-o ultimă încercare disperată de a păstra controlul sau de a domina într-o situaţie în care raporturile de forţe nu ne sunt favorabile. Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se plânge că nu are parte decât de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pentru a şi le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momentele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificându-se, el îl descalifică implicit şi pe cel care ar vrea să-l ajute, arătându-i cât de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atât de puţin osteneala. Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este frecvent şi în alte componente, dar acest tip, când spune: „Nu trebuia", chiar asta gândeşte, fără falsă modestie, se simte vexat şi suferă. Drept dovadă: dacă îi oferiţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai târziu cum, din întâmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Figuer, Petit Trăite des perversions morales, „Mic tratat de perversiuni morale”, Bayard editions, 1997.). Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-masochiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei. Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive.
Componenta ISTEROIDĂ
Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale excesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau disproporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situaţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte falsă şi declanşată de cereri sau stimuli chiar minori. Toleranţa la frustrări şi la mulţumiri întârziate este scăzută. Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urmarea patologică o vor constitui crizele de isterie excesive, necontrolate.
Componenta PARANOIDĂ sau paranoică
Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi constante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională. Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerbarea sentimentului de ameninţare. Forma paranoidă este caracterizată de lipsa de încredere, cu atitudini de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii. Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni provenind din exterior, cu o atitudine marcată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a atribui celuilalt intenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct şi nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decât de situaţii. Dominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar până la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi.Forma patologică a acestui comportament este paranoia, care îi dă celui bolnav sau atins de ea sentimentul acut, copleşitor şi permanent că celălalt este un potenţial duşman, o fiinţă periculoasă şi nocivă, o ameninţare. Aceasta se poate transforma în halucinaţii şi puneri în fapt care să vizeze eliminarea şi distrugerea celuilalt.
Componenta FOBICĂ
Aceasta este caracterizată în principal prin frica persistentă faţă de o anumită situaţie sau de un anumit obiect, prin căutarea reconfortării, prin încercarea de evitare a situaţiilor sau obiectelor care declanşează angoasa sau care trezesc sentimentul de nesiguranţă. Dincolo de aceste situaţii sau obiecte bine delimitate, persoana nu pare angoasată şi îşi impune Să nu fie. Dar apare riscul generalizării situaţiilor anxiogene. Componenta fobică poate cauza o reducere considerabilă şi de lungă durată a capacităţii de a acţiona şi poate evolua în fobie socială, în forma sa dominantă, poate declanşa inhibiţii, blocaje relaţionale şi diverse forme de paralizii care atrag după ele limitări majore şi dăunătoare în viaţa cotidiană (de exemplu dificultatea de a se deplasa neînsoţit/ă, incapacitatea de a merge la cumpărături în anumite locuri, precum marile complexe sau, dimpotrivă, micile magazine, teama de a nu fi cuprins de panică la coafor, teama de a nu tremura ridicând paharul sau ceaşca de cafea...).
Componenta OBSESIVĂ
Este formată din atitudini de control, de meticulozitate, cu tendinţa maniacă de a aranja, de a verifica, de a organiza birocratic sau meticulos viaţa, fără pic de fantezie. Dă naştere unor comportamente rigide, repetitive care consumă multă energie (de exemplu, pierderi de timp considerabile). Cel mai adesea este însoţită de o nelinişte latentă faţă de imprevizibil şi faţă de orice formă de „întâmplare", nelinişte care nu-i permite să se bucure de prezent şi să se abandoneze frumuseţii momentului, prin mecanisme de apărare bazate pe apelul la raţiune şi la intelect. Dominanta obsesivă se materializează prin încercarea de a clasa, de a alinia, de a controla, de a ritualiza totul până la extrem, pentru a exclude sentimentele, pentru a anticipa viitorul, uitând să trăiască prezentul, dovedind reţineri majore, dificultăţi în a oferi şi a primi. Forma patologică a acestei componente apare atunci când spiritul este invadat de îndoieli, de constrângeri, de temeri iraţionale, care duc la izolare, retragere în sine şi provoacă uneori angoase paralizante. Cea mai mare parte a energiei este activată sau canalizată pentru a împiedica declanşarea angoaselor sau a conflictelor interne.
Componenta de INSTABILITATE a dispoziţiilor sau comportamentelor
Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sentimentelor, puţind duce la apariţia unor comportamente iraţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite. Ceea ce caracterizează această componentă este alternanţa fazelor de excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de descurajare, mâhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie. Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberanţă şi de depresie, adesea pare aproape independentă de stimulii exteriori. Forma patologică a acestei componente este starea maniaco-depresivă care poate merge până la delir, dând naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucidere sau la depresii grave.
Componenta NARCISICĂ
Eul invadează întregul spaţiu social, marcat de o incapacitate de a ieşi din sine şi de a ţine cont de celălalt, şi de un anumit fel de a se defini bazat pe un simţ exagerat al importanţei propriei persoane, pe o supraestimare a realizărilor sau posibilităţilor proprii, cu pretenţia de a fi recunoscut ca excepţional, care alternează cu faze de descurajare cauzate de sentimentul lipsei de valoare. Şi aceasta pentru că felul obişnuit de a fi este dirijat în principal de un ideal de sine prea înalt, care nu admite greşeli sau tatonări. Şi sentimentul care decurge este mai mult de ruşine decât de vinovăţie, iar reacţiile sunt mai mult de furie împotriva propriei persoane decât de mânie împotriva celorlalţi. Celălalt este folosit pe post de măsură a propriei valori sau pentru atingerea scopurilor, este tratat ca o fiinţă a cărei funcţie este în principal cea de a-i întări, faţă de sine însuşi, respectul de sine.
Dacă în forma sa normală acceptabilă şi chiar dezirabilă, componenta narcisică corespunde unui fel de iubire de sine deschisă şi binevoitoare, manifestarea accentuată şi patologică este acea parte a iubirii de sine în care subiectul de iubeşte ca obiect şi mai presus de oricine altcineva. Se dezvoltă pornind de la fantezia individului de a fi centrul universului şi stăpânul lumii, şi atunci când se desfăşoară în toată grandoarea sa, se bazează de fapt pe o contradicţie. Orice tendinţă narcisică exacerbată se consideră şi se proclamă suficientă sieşi, când de fapt are nevoie de prezenţa unei alte fiinţe care să o recunoască şi să o aprobe. Narcisicul poate dezlănţui un adevărat terorism relaţional, pentru că reduce totul la el însuşi. Se comportă ca şi cum lumea întreagă ar trebui să-l recunoască, în mod inevitabil, vom întâlni în funcţii înalte persoane cu această trăsătură, pentru că, bineînţeles, acestea îi atrag.(A se vedea pe această temă, La Folie cachee des hommes de pouvoir -„Nebunia ascunsă a oamenilor de la putere”, Maurice Berger, Ed. Albin Michel, 1993.)
Componenta PERVERSĂ
Această componentă este greu de definit în câteva cuvinte, pentru că termenul este prea des folosit la întâmplare şi cu sensuri restrictive. Este cu atât mai important să spunem câteva cuvinte despre această componentă, cu cât ea se află, poate, printre cele invocate cel mai des în această carte şi totodată este cel mai greu de admis în ceea ce ne priveşte şi de identificat la ceilalţi. Componenta perversă se alimentează, în formele ei cel mai bine conturate, din plăcerea de a face rău şi de a produce suferinţă. Dar caracteristica ei principală este modul deosebit de a intra în relaţie cu celălalt, reducându-l la statutul de obiect. Relaţia perversă se defineşte ca fiind o formă de relaţie abuzivă de dominare, care este forma extremă a unei relaţii de inegalitate. Ea se recunoaşte în „influenţa pe care unul dintre parteneri o exercită asupra celuilalt, în detrimentul celui din urmă".(După definiţia pe care o dau Reznaldo Perrone şi Martine Nannini în Violence et Abus sexuels dans la familie, line approche systemique et cominunicationnelle -„Violenţă şi abuz sexual în familie, O tratare sistematică şi comunicativa”, Ed. E.S.F., 1995)Aceasta diferă de controlul obsesiv care are la bază o diferenţiere netă între sine şi ceilalţi. Relaţia de dominare perversă atrage partenerul sau interlocutorul prin atitudini seducătoare foarte abile, care îi conferă acestuia din urmă un rol de dublură sau de oglindă. De exemplu, folosirea unui „se" sau „noi" în acest caz nu are aceeaşi valoare cu un „noi" de contopire. Este un „noi" care îl include pe celălalt fără a i se cere părerea, ca şi cum e de la sine înţeles că e complice şi că nu poate trăi, simţi, percepe sau gândi nimic diferit de cel care vorbeşte.
Mijloacele relaţionale ale unui asemenea tip nu par să difere prea mult de cele folosite de organizaţiile de psihopaţi care recurg la acte zgomotoase. Au la bază un dublu joc relaţional care începe cu o aparentă supunere şi cooperare, chiar dacă în realitate aceasta nu este autentică, însoţită de o permanentă transgresare, sub o formă sau alta, a regulilor sau legilor. Aceste caracteristici sunt cu atât mai periculoase şi ambigue, cu cât sunt disimulate cu îndemânare. Printre atitudinile relaţionale perverse se numără şi toate formele de a încerca să spui o minciună pentru a afla adevărul, de a da drept real ceva fals, toate acele jocuri de-a uite-l/nu e, manipularea secretului cu scopul de a capta atenţia celuilalt, de a-i obţine consimţământul, de a-l fascina şi de a-i aţâţa curiozitatea. De exemplu, toate formele de intruziune sau încălcare a intimităţii celuilalt fac parte din acest registru. Componenta perversă recurge adesea la mesajele non-verbale(A se observa importanţa deosebită a privirii pătrunzătoare, numită tocmai de aceea şi „hipnotică", şi a atingerilor ambigue cu semnificaţie nesigură.)cu numeroase contradicţii între ce se spune şi ce se transmite în realitate sau ce se exprimă prin limbaje alternative.
Componenta PARAZITARĂ
Se exprimă prin nevoia de a depinde de cineva şi de a cere mereu mai mult de la acesta. Parazitul se ataşează de cineva care i se pare suficient de generos şi solid pentru a răspunde nevoilor proprii. Cu gura deschisă şi mâinile întinse, primele cuvinte pe care le pronunţă în momentul unei întâlniri exprimă o cerere: „Te-ai gândit la mine, trebuia să-mi aduci...", „Nu-i aşa că nu ai uitat să-mi aduci ce mi-ai promis?"
Modalităţile de manipulare sunt variate şi de o ingeniozitate adesea remarcabilă şi inepuizabilă, în cea mai mare parte a cazurilor, parazitul face în aşa fel încât celălalt să creadă că... el este cel care are nevoie de celălalt. În forma sa extremă, parazitul se lipeşte la propriu de un alter ego pe care-l devorează mai repede sau mai încet.
Este de datoria fiecăruia dintre noi să fie nu doar cât mai conştient posibil de propriile componente şi mai ales de dominanta principală, ci să fie şi vigilent, atent la componentele şi la dominanta relaţională a celuilalt, mai ales când avem de gând să construim o relaţie de lungă durată afectivă sau de colaborare...
Aspectele pe care le-am descris sunt de ordin structural. Ele constituie o parte din armatura sau osatura personalităţii, prin opoziţie cu simptomele, pentru care formele cele mai vizibile sunt manifestările curente. Ar fi inutil şi iluzoriu să credem că le putem face să dispară. Cel mult putem să le facem să funcţioneze la minim sau să le îmblânzim, în cadrul unui tratament terapeutic aprofundat care ne-ar permite să acţionăm asupra principalelor mecanisme de apărare.
Libertatea de a trăi în cotidian depinde de posibilitatea de a fi mai conştienţi şi mai vigilenţi în legătură cu ceea ce activează aceste componente şi este determinată de respectul pe care ni-l acordăm nouă înşine, pentru a nu da naştere sau a nu ne implica în situaţii relaţionale care se vor dovedi catastrofale pentru noi.
(Jacques Salomé-„Curajul de a fi tu însuţi”)