Componente negative ale personalității noastre

Lista componentelor nu este exhaustivă şi împrumută o parte din termeni categoriilor deja existente. În acest domeniu distingem două mari tipuri de clasificări.

Unele sunt mai ales descriptive, organizate pornind de la un inventar al constelaţiei de caracteristici de lungă durată şi a ce­lor mai evidente trăsături de personalitate la o persoană dată. Celelalte clasificări sunt numite structurale şi pornesc de la analiza dinamică a structurii profunde a personalităţii. Ele se bazează mai ales pe luarea în considerare a trei criterii prin­cipale, şi anume: natura angoaselor şi temerilor obişnuite ale persoanei respective, mijloacele sau mecanismele pe care aceasta le foloseşte cel mai adesea pentru a se apăra sau a se proteja (natura, varietatea, maleabilitatea sau rigiditatea lor) si, în sfârşit, felul în care relaţionează cu ceilalţi şi cu mediul înconjurător. Aici vom reţine şi vom evidenţia cu precădere modalităţile de relaţionare.

Componenta SADICĂ sau masochistă

Mobilul principal al acestei componente se naşte din cău­tarea plăcerii prin a induce sau a-si induce sieşi suferinţă, din căutarea satisfacţiei resimţite în a se descalifica, a se nega sau a sabota posibilele reuşite. Suferinţa este uneori considerată o sursă de plăcere într-o ultimă încercare disperată de a păstra controlul sau de a domina într-o situaţie în care raporturile de forţe nu ne sunt favorabile. Masochistul se menţine în limitele unor comportamente ale eşecului. Se plânge că nu are parte decât de nefericiri, şi în acelaşi timp găseşte permanent scuze şi motive serioase pen­tru a şi le justifica. Nu ştie absolut deloc să profite de momen­tele de plăcere sau de reuşite. Acceptă să facă pentru ceilalţi lucruri care cer un sacrificiu de sine exagerat. Refuză ofertele de ajutor sau sfaturile. Descalificându-se, el îl descalifică im­plicit şi pe cel care ar vrea să-l ajute, arătându-i cât de puţin valorează dacă se arată disponibil sau interesat de unul care merită atât de puţin osteneala. Nu ştie să primească un cadou sau un compliment. Acest comportament este frecvent şi în alte componente, dar acest tip, când spune: „Nu trebuia", chiar asta gândeşte, fără falsă modestie, se simte vexat şi suferă. Drept dovadă: dacă îi ofe­riţi un cadou cu adevărat frumos şi scump, veţi vedea mai târziu cum, din întâmplare, acesta îl va rătăci sau îl va sparge (A se vedea Alberto Figuer, Petit Trăite des perversions morales, „Mic tratat de perversiuni morale”, Bayard editions, 1997.). Dominanta se va forma în jurul unei structuri sado-masochiste, fie cu o erotizare a suferinţei primite, fie cu plăcerea resimţită prin cauzarea suferinţei. Evoluţia patologică a acestei dominante va conduce către perversiuni cu umiliri, tendinţe de a îngrădi autonomia celor apropiaţi, comportamente distructive şi autodistructive.

Componenta ISTEROIDĂwhat do you think its going to be for blog

Baza va fi constituită din învestirea majoră a corpului cu funcţia de reprezentare, prin gesturi şi expresii corporale ex­cesive, exagerate, dramatizate, teatrale, necoordonate sau dis­proporţionate în raport cu elementul declanşator sau cu situa­ţia trăită; prin maniera generală de a se comporta în funcţie de o excitabilitate, de o reactivitate emoţională în mare parte fal­să şi declanşată de cereri sau stimuli chiar minori. Toleranţa la frustrări şi la mulţumiri întârziate este scăzută. Dominanta va fi o ancorare în relaţia de tip isteric. Urma­rea patologică o vor constitui crizele de isterie excesive, ne­controlate.

Componenta PARANOIDĂ sau paranoică

Are la bază o stare recurentă de neîncredere, un sentiment de persecuţie, de respingere, de excludere, de lipsă de iubire sau de negare, totul pe fondul unei lupte profunde şi con­stante împotriva oricărei forme de dependenţă relaţională. Aceste trăiri se transformă în poziţii marcate de exacerba­rea sentimentului de ameninţare. Forma paranoidă este ca­racterizată de lipsa de încredere, cu atitudini de persecuţie faţă de celălalt, acuzaţii, îndoieli, comportamente avocăţeşti, o atitudine de permanentă îndoială faţă de restul lumii. Pe latura paranoică, domină lupta cu riscul unui atac sau al unei intruziuni provenind din exterior, cu o atitudine mar­cată de o mare prudenţă, cu tendinţa de a atribui celuilalt in­tenţii răuvoitoare sau viclene, un ton doct şi nevoia de dovezi clare sau certitudini. Neîncrederea este legată mai degrabă de persoane decât de situaţiiDominanta paranoidă se dezvoltă sub forme variate, de la control la persecuţie şi ameninţare, şi chiar până la puneri în fapt. Anumite forme de gelozie acută şi de posesivitate pot alterna cu faze de retragere în defensivă, agresivă faţă de sine însuşi.Forma patologică a acestui comportament este paranoia, care îi dă celui bolnav sau atins de ea sentimentul acut, cople­şitor şi permanent că celălalt este un potenţial duşman, o fi­inţă periculoasă şi nocivă, o ameninţare. Aceasta se poate transforma în halucinaţii şi puneri în fapt care să vizeze eli­minarea şi distrugerea celuilalt.

Componenta FOBICĂ

Aceasta este caracterizată în principal prin frica persisten­tă faţă de o anumită situaţie sau de un anumit obiect, prin căutarea reconfortării, prin încercarea de evitare a situaţiilor sau obiectelor care declanşează angoasa sau care trezesc sentimentul de nesiguranţă. Dincolo de aceste situaţii sau obiec­te bine delimitate, persoana nu pare angoasată şi îşi impune Să nu fie. Dar apare riscul generalizării situaţiilor anxiogene. Componenta fobică poate cauza o reducere considerabilă şi de lungă durată a capacităţii de a acţiona şi poate evolua în fobie socială, în forma sa dominantă, poate declanşa inhibiţii, blocaje relaţionale şi diverse forme de paralizii care atrag după ele limitări majore şi dăunătoare în viaţa cotidiană (de exemplu dificultatea de a se deplasa neînsoţit/ă, incapacita­tea de a merge la cumpărături în anumite locuri, precum ma­rile complexe sau, dimpotrivă, micile magazine, teama de a nu fi cuprins de panică la coafor, teama de a nu tremura ridicând paharul sau ceaşca de cafea...).

Componenta OBSESIVĂ

Este formată din atitudini de control, de meticulozitate, cu tendinţa maniacă de a aranja, de a verifica, de a organiza bi­rocratic sau meticulos viaţa, fără pic de fantezie. Dă naştere unor comportamente rigide, repetitive care consumă multă energie (de exemplu, pierderi de timp considerabile). Cel mai adesea este însoţită de o nelinişte latentă faţă de imprevizibil şi faţă de orice formă de „întâmplare", nelinişte care nu-i per­mite să se bucure de prezent şi să se abandoneze frumuseţii momentului, prin mecanisme de apărare bazate pe apelul la raţiune şi la intelect. Dominanta obsesivă se materializează prin încercarea de a clasa, de a alinia, de a controla, de a ritualiza totul până la extrem, pentru a exclude sentimentele, pentru a anticipa vii­torul, uitând să trăiască prezentul, dovedind reţineri majore, dificultăţi în a oferi şi a primi. Forma patologică a acestei componente apare atunci când spiritul este invadat de îndoieli, de constrângeri, de temeri iraţionale, care duc la izolare, retragere în sine şi provoacă uneori angoase paralizante. Cea mai mare parte a energiei este activată sau canalizată pentru a împiedica declanşarea angoaselor sau a conflictelor interne.

Componenta de INSTABILITATE a dispoziţiilor sau comportamentelor

Se recunoaşte prin variabilitatea ciclică a emoţiilor şi sen­timentelor, puţind duce la apariţia unor comportamente ira­ţionale sau imprevizibile, disproporţionate faţă de situaţiile trăite. Ceea ce caracterizează această componentă este alternan­ţa fazelor de excitabilitate (falsă bucurie sau veselie excesivă, agitaţie, logoree) cu fazele de descurajare, mâhnire, depresie, lipsă de încredere în sine sau de îndoială şi confuzie. Dominanta, bazată pe o alternanţă a fazelor de exuberan­ţă şi de depresie, adesea pare aproape independentă de stimulii exteriori. Forma patologică a acestei componente este starea maniaco-depresivă care poate merge până la delir, dând naştere unor acte şi comportamente inadaptate care îi neliniştesc şi îi culpabilizează pe cei din jur. în final, poate duce la sinucide­re sau la depresii grave.

Jean-Etienne Liotard 071Componenta NARCISICĂ

Eul invadează întregul spaţiu social, marcat de o incapaci­tate de a ieşi din sine şi de a ţine cont de celălalt, şi de un anu­mit fel de a se defini bazat pe un simţ exagerat al importan­ţei propriei persoane, pe o supraestimare a realizărilor sau posibilităţilor proprii, cu pretenţia de a fi recunoscut ca ex­cepţional, care alternează cu faze de descurajare cauzate de sentimentul lipsei de valoare. Şi aceasta pentru că felul obişnuit de a fi este dirijat în principal de un ideal de sine prea înalt, care nu admite greşeli sau tatonări. Şi sentimentul care decurge este mai mult de ru­şine decât de vinovăţie, iar reacţiile sunt mai mult de furie împotriva propriei persoane decât de mânie împotriva celorlalţi. Celălalt este folosit pe post de măsură a propriei valori sau pentru atingerea scopurilor, este tratat ca o fiinţă a cărei funcţie este în principal cea de a-i întări, faţă de sine însuşi, respectul de sine.

Dacă în forma sa normală acceptabilă şi chiar dezirabilă, componenta narcisică corespunde unui fel de iubire de sine deschisă şi binevoitoare, manifestarea accentuată şi patologi­că este acea parte a iubirii de sine în care subiectul de iubeş­te ca obiect şi mai presus de oricine altcineva. Se dezvoltă pornind de la fantezia individului de a fi cen­trul universului şi stăpânul lumii, şi atunci când se desfăşoară în toată grandoarea sa, se bazează de fapt pe o contradicţie. Orice tendinţă narcisică exacerbată se consideră şi se procla­mă suficientă sieşi, când de fapt are nevoie de prezenţa unei alte fiinţe care să o recunoască şi să o aprobe. Narcisicul poa­te dezlănţui un adevărat terorism relaţional, pentru că redu­ce totul la el însuşi. Se comportă ca şi cum lumea întreagă ar trebui să-l recunoască, în mod inevitabil, vom întâlni în funcţii înalte persoane cu această trăsătură, pentru că, bineînţeles, acestea îi atrag.(A se vedea pe această temă, La Folie cachee des hommes de pouvoir -„Ne­bunia ascunsă a oamenilor de la putere”, Maurice Berger, Ed. Albin Michel, 1993.)

Componenta PERVERSĂ

Această componentă este greu de definit în câteva cuvin­te, pentru că termenul este prea des folosit la întâmplare şi cu sensuri restrictive. Este cu atât mai important să spunem câte­va cuvinte despre această componentă, cu cât ea se află, poa­te, printre cele invocate cel mai des în această carte şi totodată este cel mai greu de admis în ceea ce ne priveşte şi de identi­ficat la ceilalţi. Componenta perversă se alimentează, în formele ei cel mai bine conturate, din plăcerea de a face rău şi de a produ­ce suferinţă. Dar caracteristica ei principală este modul deo­sebit de a intra în relaţie cu celălalt, reducându-l la statutul de obiect. Relaţia perversă se defineşte ca fiind o formă de rela­ţie abuzivă de dominare, care este forma extremă a unei rela­ţii de inegalitate. Ea se recunoaşte în „influenţa pe care unul dintre parteneri o exercită asupra celuilalt, în detrimentul ce­lui din urmă".(După definiţia pe care o dau Reznaldo Perrone şi Martine Nannini în Violence et Abus sexuels dans la familie, line approche systemique et cominunicationnelle -„Violenţă şi abuz sexual în familie, O tratare sistematică şi comunicativa”, Ed. E.S.F., 1995)Aceasta diferă de controlul obsesiv care are la bază o diferenţiere netă între sine şi ceilalţi. Relaţia de do­minare perversă atrage partenerul sau interlocutorul prin ati­tudini seducătoare foarte abile, care îi conferă acestuia din urmă un rol de dublură sau de oglindă. De exemplu, folosi­rea unui „se" sau „noi" în acest caz nu are aceeaşi valoare cu un „noi" de contopire. Este un „noi" care îl include pe celă­lalt fără a i se cere părerea, ca şi cum e de la sine înţeles că e complice şi că nu poate trăi, simţi, percepe sau gândi nimic di­ferit de cel care vorbeşte.

Mijloacele relaţionale ale unui asemenea tip nu par să di­fere prea mult de cele folosite de organizaţiile de psihopaţi care recurg la acte zgomotoase. Au la bază un dublu joc rela­ţional care începe cu o aparentă supunere şi cooperare, chiar dacă în realitate aceasta nu este autentică, însoţită de o per­manentă transgresare, sub o formă sau alta, a regulilor sau le­gilor. Aceste caracteristici sunt cu atât mai periculoase şi ambi­gue, cu cât sunt disimulate cu îndemânare. Printre atitudinile relaţionale perverse se numără şi toate formele de a încerca să spui o minciună pentru a afla adevărul, de a da drept real ceva fals, toate acele jocuri de-a uite-l/nu e, manipularea se­cretului cu scopul de a capta atenţia celuilalt, de a-i obţine consimţământul, de a-l fascina şi de a-i aţâţa curiozitatea. De exemplu, toate formele de intruziune sau încălcare a intimi­tăţii celuilalt fac parte din acest registru. Componenta perversă recurge adesea la mesajele non-verbale(A se observa importanţa deosebită a privirii pătrunzătoare, numită toc­mai de aceea şi „hipnotică", şi a atingerilor ambigue cu semnificaţie nesigură.)cu numeroase contradicţii între ce se spune şi ce se transmite în realitate sau ce se exprimă prin limbaje alternative.

Componenta PARAZITARĂ102images-e1312735848286

Se exprimă prin nevoia de a depinde de cineva şi de a cere mereu mai mult de la acesta. Parazitul se ataşează de cineva care i se pare suficient de generos şi solid pentru a răspunde nevoilor proprii. Cu gura deschisă şi mâinile întinse, primele cuvinte pe care le pronunţă în momentul unei întâlniri expri­mă o cerere: „Te-ai gândit la mine, trebuia să-mi aduci...", „Nu-i aşa că nu ai uitat să-mi aduci ce mi-ai promis?"

Modalităţile de manipulare sunt variate şi de o ingeniozi­tate adesea remarcabilă şi inepuizabilă, în cea mai mare par­te a cazurilor, parazitul face în aşa fel încât celălalt să creadă că... el este cel care are nevoie de celălalt. În forma sa extremă, parazitul se lipeşte la propriu de un alter ego pe care-l devorează mai repede sau mai încet.

Este de datoria fiecăruia dintre noi să fie nu doar cât mai conştient posibil de propriile componente şi mai ales de do­minanta principală, ci să fie şi vigilent, atent la componente­le şi la dominanta relaţională a celuilalt, mai ales când avem de gând să construim o relaţie de lungă durată afectivă sau de colaborare...

Aspectele pe care le-am descris sunt de ordin structural. Ele constituie o parte din armatura sau osatura personalităţii, prin opoziţie cu simptomele, pentru care formele cele mai vi­zibile sunt manifestările curente. Ar fi inutil şi iluzoriu să cre­dem că le putem face să dispară. Cel mult putem să le facem să funcţioneze la minim sau să le îmblânzim, în cadrul unui tratament terapeutic aprofundat care ne-ar permite să acţio­năm asupra principalelor mecanisme de apărare.

Libertatea de a trăi în cotidian depinde de posibilitatea de a fi mai conştienţi şi mai vigilenţi în legătură cu ceea ce acti­vează aceste componente şi este determinată de respectul pe care ni-l acordăm nouă înşine, pentru a nu da naştere sau a nu ne implica în situaţii relaţionale care se vor dovedi catas­trofale pentru noi.

 

(Jacques Salomé-„Curajul de a fi  tu însuţi”)