INJONCȚIUNILE

Injoncţiunile sunt mesaje din starea eului de copil a părintelui, izvorâte din circumstanţele propriilor suferinţe: nefericire, anxietate, dezamăgire, furie, frustrare, dorinţe secrete. În timp ce aceste mesaje sunt iraţionale, în termenii copilului, ele pot părea perfect raţionale părintelui care le dă.

Lista care urmează nu epuizează toate posibilităţile; fără nici un dubiu, există multe alte mesaje pe care le dau părinţii şi faţă de care copii acţionează sau nu. Oricum, această scurtă listă ajută terapeutul să asculte atent ce spune clientul şi astfel să-şi îmbunătăţească planul terapeutic.

Iată lista de bază: Nu (face)! Nu exista! Nu fi apropiat! Nu fi important! Nu fi copil! Nu creşte! Nu avea succes! Nu fi tu! Nu fi sănătos psihic! Nu fi bine! Nu aparţine!

Nu (face): Această injoncţiune este dată de părinţii cărora le este frică. Datorită fricii, aceştia nu permit copilului să facă multe lucruri normale: nu te apropia de trepte (copiilor care încep să meargă); nu te căţăra în copaci; nu merge cu rolele, etc. Uneori, aceşti părinţi nu şi-au dorit copilul şi, recunoscându-şi dorinţa iniţială ca acest copil să nu fi existat, se simt vinovaţi şi panicaţi de propriile lor gânduri şi devin supraprotectivi. Alteori, părintele devine fobic, psihotic sau supraprotectiv după ce a pierdut un copil mai mare, în urma unei boli sau a unui accident. Pe măsură ce copilul creşte, părintele va fi preocupat în legătură cu orice acţiune pe care o propune copilul şi spune: „Poate că ar fi bine să te gândeşti mai mult în legătură cu asta“. Copilul crede că nimic din ceea ce face nu este bine sau sigur, nu ştie ce să facă şi caută în jur pe cineva care să îi spună. Un astfel de copil va avea mari dificultăţi în a lua decizii în viaţă. Deciziile posibile pentru copil, luate ca răspuns la „Nu (face)“ sunt: „Nu pot decide“. „Am nevoie de cineva care să decidă pentru mine“. „Lumea este înspăimântătoare ... Aş putea face o greşeală“. „Sunt mai slab decât alţi oameni“. „Nu voi mai decide niciodată ceva de unul singur“.

Nu exista: Dintre toate mesajele, acesta este cu potenţialul letal cel mai mare – şi cel asupra căruia trebuie să ne focusăm iniţial în terapie. Poate fi dat în mod subtil, astfel: „Dacă nu aţi fi fost voi aş fi divorţat de tatăl vostru“. Mai puţin subtil: „Aş fi vrut să nu te fi născut...şi atunci nu ar fi trebuit să mă căsătoresc cu tatăl tău“. Mesajul poate fi dat nonverbal, când părintele îşi ţine copilul în braţe fără a-l dezmierda, privindu-l încruntat sau mânios în timp ce îl hrăneşte sau îi face baie, ţipând dacă copilul vrea ceva sau fiind abuziv fizic. Există o multitudine de căi prin care mesajul poate fi dat. Această injoncţiune poate fi dată de către mamă, tată, îngrijitoare sau guvernante şi de către fraţii mai mari. Un părinte poate fi depresiv deoarece copilul a fost conceput înainte de căsătorie sau după ce părinţii nu îşi mai doreau copii. Sarcina poate duce la moartea mamei şi tatăl sau bunicii îl pot învinovăţi pe copil. Travaliul poate fi dificil şi copilul poate fi învinovăţit pentru că a fost prea mare: „M-ai rupt în bucăţi când te-ai născut“. Aceste mesaje, spuse de multe ori în prezenţa copilului, devin „mitul naşterii“ care spune: „Dacă nu ai fi fost tu, viaţa noastră ar fi fost mai bună“. Copilul ar putea decide: „Voi muri şi apoi mă vei iubi“, „O să-ţi arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“

Nu fi apropiat: Dacă un părinte descurajează copilul în a deveni apropiat, copilul va interpreta acest lucru ca mesaj: „Nu fi apropiat“. Lipsa atingerilor fizice şi a mângâierilor îl face pe copil să ajungă la astfel de interpretări. De asemenea, dacă un copil şi-a pierdut un părinte de care se simţea apropiat, datorită divorţului sau decesului, copilul poate să îşi dea singur această injoncţiune, spunându-şi ceva de genul: „ce rost are să fii apropiat, oricum o să moară“. Şi să decidă să nu mai fie apropiat niciodată. „Nu fi apropiat“: Deciziile luate ca răspuns la această injoncţiune sunt: „Nu voi mai fi apropiat niciodată de nimeni“. „Nu voi fi niciodată sexual“ (plus toate restricţiile referitoare la exprimarea sentimentelor sau apropierea fizică).

Nu fi important: Dacă, de exemplu, unui copil nu i se permite să vorbească la masă, şi i se spune: „Copii trebuie văzuţi, nu auziţi“, sau este desconsiderat într-un mod oarecare, poate simţi mesajul ca „Nu fi important“. De asemenea, poate primi un astfel de mesaj la şcoală. Copilul poate decide: „Nimeni, niciodată, nu mă lasă să spun sau să fac ceva“. „Oricine contează mai mult decât mine“. „Nu obţine niciodată nimic“. „Poate că voi deveni important, dar nu pot să las pe nimeni să o ştie“.

Nu fi copil: Acest mesaj este dat de părinţii care cer unui copil mai mare să aibă grijă de un copil mai mic. Este dat, de asemenea, de părinţii care încearcă să îi obişnuiască pe copii să ceară oliţa prea devreme, făcând din copii lor, care de abia învaţă să meargă „o micuţă femeie“ sau „un mic bărbat“, oferindu-le aprecieri pentru a fi politicoşi, înainte ca aceştia să înveţe ce înseamnă politeţea, spunându-le  -când sunt încă copilaşi - că doar copilaşii plâng. Deciziile posibile sunt: „Nu voi mai cere niciodată nimic. Voi avea grijă de mine de unul singur“. „Voi avea grijă mereu de ei“. „Nu mă voi distra niciodată“. „Nu voi mai face niciodată ceva copilăresc“.

Nu creşte: Această injoncţiune este dată frecvent, de către mamă, ultimului copil,  chiar dacă acesta este al doilea sau al zecelea. Este dată frecvent, de asemenea, de un tată fiicei sale prepubere sau pubere, când începe să simtă oarecare excitaţie sexuală şi începe să îi fie teamă. Începe atunci să îşi împiedice fiica să facă ceea ce fac toate prietenele ei – să se machieze, să poarte haine potrivite pentru vârsta ei sau să-şi dea întâlniri. De asemenea, tatăl poate să înceteze să-şi mai mângâie fiica, odată ce ea devine prea mare şi aceasta interpretează astfel: „Nu creşte sau nu am să te mai iubesc“. Decizie posibilă: „Bine, voi rămâne mic“, sau „neajutorat“, sau „fără să gândesc“ sau „nesexual“. Această decizie este deseori observată în corp, în tonul vocii şi prin manierisme, ca şi prin comportament.

Nu reuşi: Dacă tatăl l-a bătut pe fiu la ping-pong şi apoi nu mai joacă cu el când acesta a început să-l bată, fiul poate interpreta: „Nu câştiga sau nu o să te mai plac“, care transformat devine „Nu reuşi“. Critica constantă din partea unui părinte perfecţionist, transmite mesajul: „Nu poţi să faci nimic bine“, tradus: „Nu reuşi“.Copilul poate decide: „Nu voi face nimic ca lumea“. „Sunt un prost“. „Nu voi învinge niciodată“. „Te voi înfrânge, chiar dacă asta mă va omorî“. „O să-ţi  arăt eu, chiar dacă asta mă va omorî“. „Indiferent cât de bun sun (cat de bine am facut-o), aş fi putut să o fac mai bine, aşa că mă voi simţi frustrat (ruşinat, vinovat)“.

Nu fi tu : Acesta este dat frecvent copilului care are sexul „greşit“. Dacă o mamă are trei băieţi, doreşte o fată, are din nou un băiat, poate să îl facă pe acest ultim băiat „fiica“ sa. Tatăl care are mai multe fete poate să o facă pe fiica sa mai mare partenerul său. Oricât de importantă este condiţionarea mediului, genetica joacă totuşi rolul cel mai important în identitatea sexuală. Ca răspuns, copiii pot decide : „O să le arăt eu lor că sunt la fel de bun ca orice băiat/fată“. „Oricât de greu aş încerca, nu le voi fi niciodată pe plac“. „Sunt de fapt o fată cu un penis de băiat“. „De fapt sunt un băiat, chiar dacă arăt ca o fată“. „Mă voi preface că sunt un băiat/fată“. „Nu voi fi niciodată fericit(ă) aşa“. „Voi fi întotdeauna ruşinat(ă) aşa“.

Nu fi sănătos psihic şi Nu fi bine: Dacă părinţii oferă copiilor atenţie pentru că sunt bolnavi şi nu le oferă când sunt bine, acest lucru este echivalent cu a le spune: „Nu fi bine“. Dacă un comportament nebunesc este recompensat, sau dacă este copiat şi nu este corectat, copierea în sine devine un mesaj „Nu fi sănătos psihic“. Noi am văzut mulţi copii ai schizofrenilor care au dificultăţi  în a testa realitatea, chiar dacă nu sunt psihotici. Ei se comportă nebuneşte şi sunt trataţi frecvent ca şi cum ar fi psihotici. Deciziile sunt: „Sunt nebun“. „Boala mea este cea mai rea dintre toate şi aş putea muri din cauza ei “ (plus interdicţiile legate de folosirea corpului sau proceselor gândirii).

Nu aparţine: Dacă părinţii se comportă ca şi când ar trebui să fie altundeva, cum ar fi în Rusia, în Irlanda, în Italia, în Israel, în Anglia, în SUA etc (în cazul unor români care trăiesc în una din tările străine), este dificil pentru copil să ştie unde aparţine. El poate să simtă că nici el nu aparţine, chiar dacă s-a născut în Statele Unite, în Australia sau în Anglia. Deciziile pot fi: „Nu voi aparţine niciodată nimănui“, sau „nici unui grup“, sau „nici unei ţări“, sau „Nimeni nu mă va plăcea vreodată, pentru că nu aparţin“.

Contrainjoncţiunile sunt mesaje din starea eului de Părinte a părintelui, mesaje care sunt restrictive şi care, dacă sunt respectate cu stricteţe, pot de asemenea împiedica creşterea şi flexibilitatea. Acestea includ „comenzile“ prezentate de Taibi Kahler, „fi puternic“, „încearcă din greu“, „fi perfect“, „grăbeşte-te“ şi „fă-mi pe plac“. Toate acestea, bineînţeles, sunt imposibil de evaluat: Când este cineva suficient de puternic, când face cineva pe plac suficient, când încearcă din greu suficient sau se grăbeşte suficient? Nu poţi fi perfect. Contrainjoncţiunile includ, de asemenea, stereotipuri religioase, rasiale şi sexuale, transmise din generaţie în generaţie. Chiar şi femeile care cred că sunt emancipate, deseori gătesc şi fac curat, pe lângă slujba lor obişnuită, deoarece încă cred contrainjoncţiunea care spune că locul femeilor este acasă. Contrainjoncţiunile sunt evidente, date prin cuvinte şi nu sunt secrete. Cel care dă contrainjoncţiunea, crede că ceea ce spune este corect şi îşi va apăra poziţia. „Bineînţeles că locul femeilor este acasă. Ce se va întâmpla cu copiii dacă femeile nu îşi acceptă responsabilitatea?“. Aceasta este diferenţa faţă de injoncţiuni, în care cel care le dă, le transmite secret şi fără a fi conştient de impactul cuvintelor sale. Dacă unui părinte i se spune că el i-a spus copilului să nu existe, ar putea fi indignat şi nu ar crede că este adevărat, spunând că niciodată nu a avut o astfel de intenţie. Mesaje cum ar fi contrainjoncţiunea „Lucrează din greu“ şi injoncţiunea „Nu creşte“, sunt imposibil de urmat. Şi, imaginaţi-vă situaţia unui băiat care acceptă injoncţiunea „Nu fi băiat“, care acceptă lucruri feminine pentru a le face părinţilor pe plac şi căruia i se spune, de către acelaşi părinte, să se ducă afară să joace fotbal cu băieţii şi să înceteze să umble ca un somnambul prin casă şi să se comporte ca un „fătălău“. Alteori, atât contrainjocţiunile cât şi injoncţiunile sunt identice. Din toate stările eului, un părinte îi poate spune copilului să nu existe, să nu fie important, să nu crească. În astfel de cazuri, copilului îi este foarte dificil să respingă aceste mesaje.

Modalitatea noastră cea mai uzuală de a lucra cu injoncţiunile şi deciziile: Când injoncţiunea/decizia este descoperită, mergem în trecut pentru luarea noii decizii şi apoi în prezent pentru a fi întărită. Dăm informaţii adulte care se potrivesc trecutului şi prezentului, astfel încât persoana să aibă la ce să se gândească între şedinţe: „Luptă-te! Nu mai eşti un copilaş! Nu e nevoie să rămâi o victimă a trecutului tău! Ai puterea să-ţi schimbi viaţa!“.