PSIHOSOMATICA

Termenul „PSIHO-SOMATIC” vine din grecescul “psyche = spirit şi soma = corp” şi desemneazǎ manifestarea unei tulburări psihice, la nivelul sănătăţii fizice, fără a putea stabili o altă cauză.

Acest termen desemnează, în general, toate efectele spiritului asupra corpului omenesc sau chiar animal. Când se vorbeşte de somatizare” se desemneazǎ manifestarea unei tulburări psihice sub formă unei tulburări organice, cum ar fi de exemplu, paralizia observată în cazul isteriei de conversie fără ca nervii să fie atinşi.

Psihosomatica este o ramură a ştiinţei aflată la granița dintre medicinǎ, psihologie, sociologie şi antropologie, care se ocupă cu studiul şi tratamentul bolilor cu dublă componentă: psihologică şi somatică, a bolilor somatice cu implicaţii psihologice, a bolilor psihologice cu implicaţii somatice, a aspectelor legate de somatizare, precum şi studiul interacţiunilor dintre minte, corp şi mediul social. PSIHOSOMATICA este însă, înainte de toate, o metodă de abordare şi analiză a pacienţilor (care suferǎ de boli ale corpului somatice/fizice) şi nu o metodă de a trata bolile care au o cauzalitate psihosomaticǎ. În sensul cel mai strict al cuvântului, psihosomatica este deci studiul proceselor psihice care intervin în “dezorganizǎrile somatice” ( MARTY). Psihosomatica se defineşte prin legǎtura între psihic şi somatic, prinse într-o relaţie. Faptul psihosomatic cel mai simplu este RELAŢIA. Pe tot parcursul vieţii, subiectul este în relaţie, iar conflictele (fie ele solubile sau insolubile) se desfǎşoarǎ în această continuitate temporală. CONFLICTELE sunt factorii determinanţi ai patologiei somatice. Acest fapt crează o multitudine de forme de exprimare care merg de la simptomele cele mai banale la patologiile cele mai grave. Funcţionarea subiectului exprimǎ două tipuri de realităţi : REALUL şi IMAGINARUL, care dincolo de combinarea lor, înfǎţişeazǎ un subiect aflat într-o unitate de funcţionare şi care poate fi supus conflictelor solubile sau insolubile (conflicte insolubile ducând la o situaţie de impas).somatizare

Încă din antichitatea greacă, de la Hipocrate şi şcoala sa, a existat permanent în medicină un curent de gândire care vedea în boală, sau în omul care suferă, un individ care este afectat simultan în trupul şi în sufletul său. Hippocrate şi şcoala de la Coş, (sec V i. e. n) a promovat o medicină în centrul căreia se afla omul bolnav, luat în totalitatea sa, şi care ţinea cont de temperamentul bolnavului precum şi de istoria sa de viaţǎ. Boala era concepută ca o reacţie globalǎ a individului, intervenţia terapeuticǎ trebuind sǎ restabileascǎ armonia pierdutǎ. Termenul de psihosomaticǎ însă a apărut abia în a doua jumătate a sec. XIX, paternitatea sa fiind atribuită psihiatrului german HEINROTH (1773-1843) care insistă asupra necesităţii de a considera fiecare individ ca o entitate specificǎ. Aceastǎ concluzie a dus în Germania la o concepţie psihiatricǎ care urmărea să stabilească legi de echilibru între „intrările” şi ieşirile” psihice. Acest nou current medical avea ca scop introducerea în curentul organicist şi experimental din medicină sec. XIX, a unor factori de ordin psihic, pentru a arǎta că există o cauzalitate şi o etiopatogenie în anumite boli. Aceastǎ abordare nouǎ şi globalǎ a bolnavului a continuat pânǎ în zilele noastre şi constituie unul dintre curenţi. Cu toate acestea, dezvoltarea sa se ciocneşte şi în prezent de concepţiile biologice care domină studiile medicale şi practica medicinei în detrimentul ascultării bolnavului şi a luării în considerare a personalităţii şi mediului în care evoluează acesta. A trebuit să ajungem în sec XX pentru a lămuri fǎrǎ prejudecǎţi aceastǎ veche problemǎ.

Tot mai multe persoane îşi dau seama, cu ocazia evenimentelor de viaţă şi a consecinţelor acestora asupra sănătăţii lor, că trupul lor nu funcţionează în paralel cu ele ci participă la viaţa lor afectivă şi relaţională. O legătură conştientă se operează între anumite evenimente din viaţa lor şi declanşarea diverselor afecţiuni. În aceste condiţii apare o cerere crescândă de a aborda altfel (o nouă abordare) simptomele şi bolile. În ceea ce-i priveşte pe medici, unii dintre aceştia sunt complet dezorientaţi : nu mai acceptă să lucreze conform reflexului care consistă în relaţionarea automată a simptomului cu medicaţia, conform ritului anecestral, ci doresc o abordare globalǎ (în Occident acest fenomen este rar, medicina tehnicǎ fiind cea practicatǎ pe scară cea mai largǎ). Experienţa cotidiană a permis medicului să constate că se poate muri de tristeţe, că un doliu sau pierderea locului de muncă sunt adesea urmate de declanşarea unei boli, că prezenţa unui germene nu poate explica doar prin ea insăşi declanşarea unei infecţii. Tot medicul a observat adesea că o tulburare funcţională, o afecţiune benignă se poate transforma într-o autentică afecţiune organică.

Nici psihanaliştii nu-şi mai pot limita practica profesionalǎ şi cunoştiinţele strict la domeniul sufletului”. Sunt tot mai des confruntaţi cu persoane la care dificultatea de a exista lasǎ urme la nivelul corpului. Constată că, în cursul curelor analitice, bolile fizice se estompează. De aceea devine posibil şi chiar necesar că aceste fenomene să fie studiate cu mai multă precizie iar teoretizarea lor sǎ se amelioreze. În sfârşit, cunoştiinţele nu se vor mai referi la omul în sine”, imobil şi permanent, ci atenţia se va întoarce către particularităţile evoluţiei umane, discontinuitǎţile sale, crizele şi catastrofele acestuia. Nu mai dorim să studiem doar ceea ce dăinuie, dar şi ceea ce se transformă şi care sunt condiţiile acestor transformări. Toate aceste elemente duc la o abordare nouă a fiinţei umane, punând bazele unei ştiinţe a vieţii la om, ştiinţă care nu mai disociază în mod arbitrar psyche-ul şi soma”, natură şi cultură, ci ia în considerare dorinţa şi juisanţa, reprezentând o abordare sintetică a fiinţei umane.

body-dysmorphicAceastǎ ştiinţă a corpului, işi va găsi o componentǎ esenţială în Psihanaliză. Dacă privim lucrurile în sens invers, atunci în acest câmp Psiohanaliza îşi va realiza cu adevărat vocaţia sa de ştiinţǎ, aducându-şi aportul ştiinţific. Confruntatǎ cu dezvoltarea concepţiilor biologice care organizează actualmente cunoştiinţele medicinii occidentale, această abordare globală a persoanei bolnave s-a dezvoltat în practica medicalǎ (inclusiv în acupuncturǎ, “medicină naturalǎ”, etc.), cu atât mai mult cu cât descoperirile recente referitoare la relaţia între sistemul imunitar, sistemul nervos autonom (SNA) şi sistemul nervos central au dat noi dimensiuni şi complexitate dialogului interdisciplinar (discipline medicale, biologice, psihiatrice, psihanalitice). Cu toate acestea, nu s-a stabilit un acord clar în ceea ce priveşte definiţia medicinii psihosomatice, deoarece conceptul de psihosomatică” nu este scutit de contradicţii.

În sensul cel mai strict al cuvântului, ca definiție, psihosomatica este deci studiul proceselor psihice care intervin în “dezorganizările somatice”. Remarcăm chiar de la început, că în câmpurile medical şi psihologic, studiul psihosomaticii (metoda, obiectul) n-a apărut decât pentru că Freud a ştiut să descopere şi să descrie existenţa unui „aparat psihic” ancorat în biologic dar şi o sferǎ autonomǎ, imposibil de redus doar la fenomenele fiziobiologice. Tulburările psihosomatice reprezintă tulburări fizice, cu o dimensiune predominant psihologică. În funcţie de personalitatea pacientului, de tulburările sale, de evoluţia lor, de contextul social, de structura psihică a acestuia, medicul trebuie să utilizeze abordarea psihopatologică cea mai adaptată (bazatǎ pe modelul teoretic cel mai adaptat) pentru a înţelege pacientul în globalitatea sa şi a-l îngriji cât mai bine.

Scopul final este bineînţeles acela de a îngriji şi vindeca pacientul prin utilizarea TERAPIILOR celor mai adaptate fiecărui individ în parte. Psihosomatica explorează noi definiţii ale bolii şi sănătăţii. Studiind-o vom avea posibilitatea să determinăm modul în care stările emoţionale influenţează sănătatea.