Cum gândim?

De mai multă vreme, oamenii de ştiinţă încearcă să stabilească o legătură între activitatea cerebrală şi activitatea mentală. Dar, în ceea ce priveşte definiţia gândirii, părerile sunt divergente. Căutarea şi înțelegerea modului în care funcţionează gândirea este cu adevărat o misiune imposibilă?

Imaginaţi-vă că vă aflaţi în sala de aşteptare a unei gări, observând trecătorii în aşteptarea trenului dumneavoastră. O puzderie de impresii se impun minţii dumneavoastră: acela este foarte grăbit, celălalt pare tulburat de plecare. Vă intrigă un personaj foarte aproape de dumneavoastră. Ce profesie ar putea să aibă ? Vă imaginaţi chiar şi viaţa acestuia. Culorile unui afiş publicitar aflat într-un plan mai îndepărtat vă amintesc de momentele plăcute ale ultimei dumneavoastre vacanțe. în acest timp, câteva amintiri vă revin în minte. Timpul trece repede. În sfârşit, trenul soseşte şi pune capăt gândurilor dumneavoastră. Odată instalat în vagon, începeți să vă gânditi la expunerea lucrării care urmează s-o susţineţi ceva mai târziu.

O ACTIVITATE CARE NU SE OPREȘTEthinking brain

Ce-aţi făcut deci în timpul celor câteva minute? Aţi "gândit"! Această funcţie înglobeaza diverse activităţi mintale: să observi, să judeci, să deduci comportamente, să-ţi pui întrebari, să-ţi imaginezi răspunsuri, să-ţi aminteşti, să măsori timpul care trece, să alegi un loc sau să reflectezi asupra unei probleme; toate acestea sunt tot atâtea manifestări ale gândirii. Aceasta relevă emoţii, credinţe, o anumită cultură, o identitate, o judecată... Ea este însoțită mai ales de o capacitate intuitivă, inerentă fiinţei umane: conştiinţa de sine, de propriile reflecţii, de actele sale şi dorinţele sale.

Astfel, în fiecare zi, se efectuează milioane de operaţii mentale, mai mult sau mai puţin elaborate, mai mult sau mai puţin conştiente. Toate ştiinţele şi filosofiile încearcă să elucideze misterul acestei producţii masive şi complexe. Neuroștiintele sugerează existenţa unei legături între gândire şi activitatea neuronală din creier. Studiul leziunilor cerebrale şi progresele tehnicilor de vizualizare medicale au permis, în cursul ultimilor ani, localizarea anumitor centri cerebrali implicaţi în procesele mentale. Graţie tehnicilor neinvazive moderne, oamenii de ştiinţă au înteles cel mai bine cum reacţionează creierul atunci când vorbim, ascultăm muzică, calculăm, memorăm, ne împotrivim. Bernard Mazoyer, profesor la Universitatea din Caen, a arătat prin intermediul unei tehnici de vizualizare cerebrală (tomografia prin emisie de pozitroni) zonele corticale care sunt activate atunci când o persoană aude termeni concreţi, cum ar fi "flamingo roz", sau termeni abstracţi, de pildă "ipoteza". Ascultarea cuvintelor concrete provoacă emergența imaginilor mentale: o întreagă reţea cerebrală se activează antrenând puternic ariile occipito-parietale şi frontale şi, mai slab, un "centru al limbajului" situat în cortexul temporal. În schimb acest centru este stimulat intens de ascultarea cuvintelor abstracte, care necesită un efort de înţelegere. Pe de altă parte, Michel Habib, neurolog la CHU din Marsillia studiind victimele cu leziuni cerebrale, a constatat că în urma distrugerii ganglionului bazal, o structura nervoasă profundă, pacienţii săi devin apatici, lipsiţi de motivaţii şi dorinţe. Ei sunt indiferenţi, inactivi, pierduţi într-un fel de vid mental. Este ca şi cum firul gândirii spontane, care la subiectul sănătos se derulează continuu, ar fi fost întrerupt.

           LEZIUNILE FATALE

       O altă leziune cunoscută, aceea a unei mici regiuni a lobului temporal drept, se traduce prin incapacitatea oamenilor de a recunoaşte figuri umane familiare. Dacă aria lui Broca (situată în lobul frontal stâng) este distrusă, victima poate să piardă abilitatea utilizării cuvintelor. Anumite regiuni cerebrale joacă un rol fundamental în organizarea, fixarea şi reactualizarea informaţiilor. Leziunile hipocampului antrenează astfel grave tulburări de memorie. Toate aceste observaţii indică faptul că anumite regiuni ale creierului sunt implicate realizarea unor procese mentale particulare. Totuşi, trebuie să fim prudenţi cu definirea gândirii, atunci când intenţionăm să stabilim o legătură cu activitatea neuronală. Într-adevăr, în funcţie de natură şi scopul unui "gând" (percepţie, mişcare mai mult sau mai puţin voluntară, calcul mental, memorare de scurtă durată, citirea unui document, emergența amintirilor, reverie...) diferite zone cerebrale sunt activate şi asociate altor structuri. Creierul este o maşină complexă, un labirint de neuroni asamblaţi într-o reţea interminabilă, o împletitura de "minicabluri ", de subansambluri şi structuri mai întinse. El funcţionează într-o manieră globală, antrenând miliarde de conexiuni între mai multe regiuni cerebrale. Dacă este dificilă înțelegerea ansamblului de fenomene antrenate de gândire, vizualizarea prin rezonanță magnetică (MRI) indică o anumită "materialitate" a activităţii cerebrale, ce poate fi înregistrată. Prin intermediul MRI, cerecetatorii pot urmări activitatea neuronilor activaţi de stimuli bine precizaţi. De exemplu, localizarea zonelor cerebrale activate de execuţia unui gest. S-a putut constata astfel că, în general, anumite regiuni cerebrale sunt activate când mişcarea este doar imaginată (reprezentare mintală a unei activităţi motrice). Cu toate acestea, nu putem să indicăm cu precizie care sunt modalităţile de producere a excitaţiei sau inhibiţiei neuronilor din zona cerebrală studiată.

După neurobiologul Jean-Pol Tassin, profesor la Collége de France şi director la Institutul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală (INSERM), gândurile observatorului din gară sunt produsul a două procesări cerebrale diferite. Prima, relevă reacţia automatizată şi inconştientă corespunzătoare activării structurilor cerebrale profunde; este vorba de o procesare "analogică". A doua este de fapt o operaţie "cognitivă", care permite observatorului să analizeze anumite informaţii şi care conduce la apariţia gândirii conştiente.

creier
SCHELETUL PSIHICULUI

Pentru a judeca şi evalua ceea ce ne înconjoară, a fost nevoie să cunoaştem şi să recunoaştem mediu înconjurator. Percepţia unei fețe zâmbitoare presupune că am priceput deja conceptul de față ,indiferent că ea este netedă sau ridată, rotundă sau colţuroasă, plasată în umbră sau acoperită de păr. Este valabil şi pentru expresia de bucurie, pe care o descifrezi, cu condiţia să o fi întâlnit deja.

Pentru sugari, însă, sarcina este dificilă: ei trebuie să învețe să identifice, să diferenţieze şi să numească o mulţime de concepte. Pe măsură ce copilul asimilează realitatea, este înmagazinată o paleta considerabilă de "imagini interne": figuri, locuri, obiecte, mirosuri şi culori. El memorează de asemenea, un mare număr de strategii elementare sau complexe, construite sub influenţa mediului în care trăieşte; învață să rezolve atât problemele de ordin fizic (de ce corpul acesta cubic nu intra în această formă rotundă ?) cât şi pe cele de natură psihică (care este comportamentul optim pentru a obţine ceva intr-un timp mai scurt ?). Încărcate emoţional, aceste imagini şi strategii sunt stocate progresiv în anumite "rezervoare" care constituie un fel de schelet al psihicului. Aceste rezervoare n-au o localizare precisă în creier. Ele rezultă din maniera specifică de dispunere a neuronilor, care se combină într-o reţea din ce în ce mai complexă pe măsură ce copilul crește. Reactualizate cu fiecare experienţa nouă, ele formează soclul personalităţii şi vegheză la maturizarea unui sistem de gândire. La acest nivel intervine procesarea analogică, care intra în joc de fiecare dată când există o legătură între ce se observă şi reprezentarea stocată într-un rezervor. De exemplu, dacă vă aflaţi în faţa unei situaţii care seamănă mult cu o problemă pe care ai rezolvat-o altădată, veţi urma aproape aceeaşi cale pentru a o soluţiona: în acest caz aţi făcut un raţionament prin analogie.

Să ne imaginăm că observatorul nostru din gară face o eroare de interpretare, interpelând un necunoscut, luându-l drept unul dintre amicii lui. Această confuzie provine dintr-o procesare analogică foarte rapidă, care nu i-a permis să deosebească figura nouă de pe peron, de cea care este cunoscută şi stocată în memorie. Călătorul din gară a detectat o legătură în această asemănare, ceea ce l-a indus în eroare. În mod inconştient, el a efectuat o procesare rapidă (100 - 300 ms.) şi automată a informaţiei, fără să evalueze cu adevărat situaţia. Intersectându-se cu un alt călător, acelaşi personaj trecea fără să fi fost remarcat, pentru că nu corespundea caracteristicilor specifice stocate în rezervoarele primului.

În general, noi putem să trăim aceleaşi situaţii şi să reacţionăm diferit în funcţie de conţinutul depozitelor noastre. Activând aceste depozite într-o manieră semiconștientă, procesarea de tip analogic suscită apariţia rapidă a gândurilor şi comportamentelor unice - marcate adesea de stereotipuri socioculturale şi arhetipuri umane. Cu toate acestea, sistemul analogic nu este suficient pentru a explica toate dimensiunile activităţii mentale, cu deosebire gândurile mai elaborate. Revenind la experienţa erorilor de recunoaştere a figurilor, diferenţierea figurilor se realizează prin efort cognitiv şi durează de la câteva secunde la mai multe minute "Seamănă cu el, dar nu este cel pe care îl cunosc". Observatorul a constatat o nepotrivire între imaginea stocată într-un rezervor şi caracteristicile feţei necunoscutului. El a înregistrat informaţia şi a comparat-o cu inventarul figurilor cunoscute, înţelegând în cele din urmă că este vorba de o asemănare, el îşi corectează eroarea şi decide: "Nu-l cunosc".

În faţa imprevizibilului, mai mult sau mai puţin complicat şi stresant, formulăm soluţii mai mult sau mai puţin performante, ca în faţa unei probleme de matematică pe care trebuie să o rezolvăm rapid. Procesele cognitive permit evaluarea şi criticarea unei situaţii, ceea ce nu se întâmplă în cazul procesării de tip analogic. În funcţie de maturizarea sistemului nostru de gândire şi de manieră în care sunt constituite rezervoarele noastre, inventăm şi testăm strategii rezolutive în situaţii reale de viaţa. Prin aceasta, noi dăm un sens lumii înconjuratoare, fără de care am fi înghițiți de inconerența informaţiilor de tip analogic. În legătură cu acest subiect, Jean-Pol Tassin a avansat ideea genezei psihozei dintr-o slăbiciune a procesului cognitiv în raport cu cel analogic, ceea ce face ca subiectul să fie aruncat în confuzie. Toate aceste operaţii cognitive se produc graţie activării neurotransmitatorilor, care modifica structurile analogice. Ce sunt neurotransmitatorii şi care este rolul lor în desfăşurarea optimă a procesărilor cognitive ? Supuşi unor modificări permanente, generate de schimbările mediului în care trăim, organismul elaborează răspunsuri adaptative de natură fiziologică (cum ar fi reglarea temperaturii interne). În mod asemănător, noi reflectăm provocările psihologice şi sociale din mediul socio-cultural, ceea ce provoacă elaborarea şi aplicarea unor strategii şi comportamente mai mult sau mai puţin adecvate. Trei neurotransmitatori, numiţi "mediatori", sunt implicaţi în aceste reacţii adaptative, detectând şi modulând stimulii: noradrenalină, serotonină şi dopamină îndeplinesc o funcţie de echilibrare. Situate în trunchiul cerebral, ele activează intr-o manieră difuză una sau altă dintre structurile nervoase, în funcţie de natură şi complexitatea evenimentului.

CHIMIA CONȘTIINȚEI

Să luăm un exemplu: un telefon vă trezeşte dimineaţă devreme. Un târâiţ, al doilea, al treilea... Încet, încet, vă treziţi dintr-un somn profund. Întelegeți în sfârșit că zgomotul acela strident este foarte real şi că trebuie să ridicaţi receptorul. Care a fost acţiunea mediatorilor chimici? Noradrenalina a permis trezirea atenţiei şi detectarea din ceaţă a târâiţului de telefon. Serotonina intervine pentru minimalizarea alertei, în scopul protejării sistemului nervos de agresiunile bruşte; ea a permis celui trezit din somn să integreze zgomotul, să se obişnuiască cu el şi să controleze situaţia. Cât priveşte dopamina, ea efectuează o munca de sinteză grupând datele noradrenalinei şi ale serotoninei. În funcţie de stările interne ale subiectului şi de evenimente externe care i se întâmplă, ea da "undă verde" pentru declanşarea unui comportament.

UCENICIE PERMANENTĂthe-first-thinking

Mediatorii chimici interacţionează constant cu mediul şi se adaptează la tot felul de stimuli. Fără intervenţia lor (care provoacă tratamentul cognitiv), observatorul din gară nu ar fi fost în stare nici să descopere informaţiile şi nici să le evalueze. Acţiunea mediatorilor nu se opreşte aici: la fiecare nouă experienţa, ei stimulează şi modifica "rezervoarele", stocând în ele informaţii multiple şi variate. Dacă observatorul intră în gară pentru prima dată, nimic nu i se va părea cunoscut. Dar dacă va merge pentru a cincea oară, el va fi obişnuit cu acest univers, cu toate colțurile, cu mirosurile, cu aspectul său. Evaluând progresiv domeniul, el şi-a fabricat, într-un fel, un "rezervor" model, o schemă a gării. Astfel, fiecare individ îşi construieşte gândirea în funcţie de rezervoarele pe care le deţine şi de tipul de procesare pe care îl utilizează. În lipsa acestei retroacţiuni şi fără acest du-te vino permanent între cele două tipuri de procesare, creierul nu va poseda dinamismul şi maleabilitatea ce caracterizează manifestatrea activităţii mentale. Ulterior, Jean-Pol Tassin a extins modelul şi asupra modului în care se produc visele. În timpul somnului profund, mediatorii sunt în repaus, în timp ce rezervoarele sunt activate, în mod deosebit acelea alimentate de evenimentele din cursul zilei precedente. În opinia sa, modelarea unui vis nu este altceva decât o activare bruscă a neurotransmițătorilor; aceştia declanşând la rândul lor, în mod automat, prelucrarea cognitivă. Acest fapt permite transformarea conţinutului cognitiv haotic din rezervoare într-o "povestire" coerentă. Mediatorii sunt activaţi în timpul unei treziri bruşte, provocate de un țârâit de telefon. Trei țârâituri sunt, se pare, suficiente pentru ca cel care doarme să se trezească. Pentru câteva momente, acestea se amestecă cu visul, integrându- se instantaneu în "scenariul" oniric.

Este gândirea produsă de materia cerebrală ? În faţa variabilităţii comportamentelor şi a imensei subiectivităţi care-i conduc pe oameni, filosoful Bernard Andrieu, de la Universitatea Bordeaux, se întreabă dacă se pot defini stările mentale doar prin unghiul fiziologic şi dacă pot fi reduse la o sumă de neuroni. Miliardele de neuroni care alcătuiesc creierul nostru ne permit cu certitudine să presupunem că există o determinare cerebrală în mecanismele mentale, dar pare foarte dificil să determinăm ce se ascunde în spatele întregii gândirii, a credinţelor, regulilor, moralei, imaginaţiei. Bernard Andrieu estimează că modelul elaborat de Jean-Pol Tassin pune mai curând în evidenţă o gândire dinamică, funcţională, care ramâne totuşi expresia mecanică a prelucrării informaţiilor.

          Dincolo de acest "mecanism", misterul gândirii încă persistă...

 

 (traducere şi adaptare de C.L. Mincu, după Science et Vie, nr. 969, iunie 1998)