Diferențele dintre PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT și PSIHIATRU

          Luând în considerare multitudinea de întrebari de la cititori, care arată o mare confuzie între PSIHOLOGIE și PSIHIATRIE și necunoașterea asupra diferenței dintre PSIHOLOG și PSIHOTERAPEUT

, m-am decis să postez detaliile ce vor ajuta la a face diferențierea și a înțelege mai bine cu ce se ocupă fiecare.

            În primul rând, ceea ce poate fi cu uşurinţă spus, este faptul că există o importantă diferenţă de formare profesională între psiholog şi psihiatru. Psihologul urmează Facultatea de Psihologie, pe când psihiatrul urmează Facultatea de Medicină, după care urmează specializarea în Psihiatrie. Din păcate, fără o pregătire în plus faţa de facultate, un psiholog nu prea poate să facă multe sau să ajute pe cineva. De aceea, mulţi absolvenţi de psihologie mai fac fie un masterat într-unul din domeniile aplicative ale psihologiei (psihologie organizaţională, psihologie clinică etc.), fie o formare într-o formă sau altă de psihoterapie.

               Ajung la psihoterapeut care poate să fie un medic care, pe lângă Facultatea de Medicină și o specializare, a făcut o formare separată într-o formă sau alta de psihoterapie (2 ani formarea+2 ani supervizarea) sau un psiholog care, pe lângă Facultatea de Psihologie și, eventual un master de 2 ani, a făcut și o formare separată într-o formă sau alta de psihoterapie (2 ani formarea+2 ani supervizarea).  Dar să revenim la diferența dintre psiholog și psihiatru și să privim obiectul muncii celor doi care este evident OMUL. Diferența constă în faptul că psihologia se ocupă cu studiul omului în toate ipostazele sale (individ, grup, masă, probleme emoționale, comportamentale)  a omului „sănătos”. Psihiatria se ocupă de patologie, de omul „bolnav”, care are nevoie de medicație. Cuvintele „sănătos-bolnav” sunt puse în ghilimele pentru că se poate discuta foarte mult despre definirea „normalului” și a „patologicului” în cadrul unui comportament uman. De aceea este nevoie să înțelem că nu orice om cu o problema psihologică este neapărat bolnav, ci poate fi considerată o persoană aflată în „dificultate”.

          Mereu am subliniat faptul că o alta diferență dintre psihologie și psihiatrie: psihologia merge până la CAUZĂ, psihiatria oferă medicația pentru EFECT. Ideal ar fi să colaboreze psihologul cu psihiatrul, pentru fiecare caz, așa cum am întâlnit prezentate cazurile la o conferință la Roma. De fapt aici este zona de intersecţie între psihologie şi psihiatrie: subiectul comun al celor două ştiinţe este omul aflat în dificultate. Psihoterapeutul tratează prin cuvânt, psihiatrul prin medicație.

         "Disputa" între psihiatri şi psihologi se referă la cine este abilitat să facă psihoterapie. Există mulţi adepţi ai opiniei conservatoare conform căreia psihoterapia ar trebui lăsată pe seama psihologului, iar psihiatrul să facă numai psihofarmacologie. Opinia aceasta nu este însoţită şi de alte argumente şi poate lăsa loc multor interpretări pro sau contra. Ce este evident este faptul că atât psihologul, cât şi psihiatrul, pentru a deveni psihoterapeuţi, trebuie să facă o pregătire specială, cu o anumită durată în funcţie de tipul de psihoterapie optat. După ce termină această formare riguroasă şi dificilă - atât din punct de vedere al timpului cât şi că efort intelectual şi material - se obţine competenţa într-un anumit tip de psihoterapie. Putem spune pe bună dreptate că orice profesie de pe această lume formează şi deformează omul într-un anumit fel. Medicina formează, dar şi deformează în acelaşi timp. Psihiatrul, fiind format că medic, are o anumită viziune (poartă un tip special de "ochelari") prin care priveşte pacientul.  Omul are o problemă, iar psihiatrul fiind doctor este solicitat pentru rezolvarea problemei respective; trebuie să-i găsească neapărat soluţia. Pe când psihologul, având o formare teoretică, a terapiei psihologice, abordează suportiv persoană cu problemă psihică. Eu cum ştiu de cine am nevoie: de un psiholog sau de un psihiatru? Precum proverbul "fiecare sac îşi are peticul", fiecare om trebuie să-şi găsească acel terapeut cu care să stabilească o legătură de încredere, să "rezoneze". Dilema psiholog versus psihiatru nu reprezintă, de fapt, o problemă reală. Important este să te duci fie la un psiholog, fie la un psihiatru, pentru că mai departe vei fi îndrumat. Psihologul poate să spună familiei sau direct ţie "Eşti prea bolnav, prea afectat, trebuie să te tratezi, să iei medicamente, eventual să te internezi...", sau invers, psihiatrul anunţă pacientul "Nu e o problemă de psihiatrie, este indicat să mergi la psiholog şi să vorbeşti cu el pentru a găsi o soluţie". Problema reală este gradul probităţii şi al onestităţii profesionale în ceea ce priveşte atât psihologul, cât şi psihiatrul. Este un lucru ştiut că orice psiholog şi psihiatru în formare este instruit să-şi decline competenţa atunci când se simte depăşit, nu neapărat din punct de vedere "tehnic", ci şi privind contactul interuman. Această „punte” emoţională poate fi o premiză pentru un tratament de succes sau, dimpotrivă, poate duce la fenomene dăunătoare pentru finalizarea actului terapeutic. În cazul din urmă, indiferent că este vorba de psiholog sau de psihiatru, este recomandabilă declinarea competenței şi îndrumarea omului cu probleme către un alt coleg de aceeaşi specialitate.

           Este foarte important să întâlneşti acel profesionist (psiholog sau psihiatru) onest, care să nu se ambiţioneze să rezolve cazul. Se cunosc foarte multe situaţii în care psihiatrii privesc pacienţii tehnicist (simptome, mecanisme neurologice) şi fac abuz de instrumentul medical şi prescriu medicamente deşi nu este necesar, sau sunt necesare dar în alte doze. Medicamentele au şi ele efecte secundare, plus că eşti pus în condiţia de bolnav "Sunt bolnav. Iau medicamente". Există şi situaţia inversă, în care psihologul a dat peste un pacient cu o problemă psihică gravă, care ar fi avut nevoie de intervenţie mai radicală (internare, medicamente) și în loc să-l recomande psihiatrului, psihoterapeutul se ambiţionează "să tragă de acel pacient".

         Am auzit, din păcate, păreri ale unor psihiatri care consideră psihoterapiile (sunt multe tipuri de psihoterapie) dacă nu ca pe o pierdere de vreme, cel puţin că pe un lucru nu prea demn de încredere. De asemenea am auzit psihologi care îi acuza pe psihiatri că distrug oamenii dându-le medicamente. Evident că acestea sunt poziţii "extremiste", care nu ajută nici profesioniştii din domeniu, nici clienţii. Majoritatea - psihologi sau psihiatrii - sunt de părere că poziţia cea mai corectă este cea care le îmbină pe amândouă. Întotdeauna colaborarea dintre psiholog şi psihiatru este în beneficiul pacientului. Altfel spus, cele două categorii de profesionişti ar trebui să coopereze, nu să rivalizeze.

          În mod normal, problemele legate de: tulburări de dispoziţie, tulburări de somn, depresii uşoare, tulburări de stres, fobii etc. - pot fi rezolvate prin psihoterapie. Dar sunt situaţii în care doar statul de vorba cu un om cu tulburări grave nu este suficient. Patologia majoră - depresii severe, tulburări psihotice etc. - are nevoie de intervenţie psihiatrică. Acolo trebuie intervenit cu medicamentul, eventual cu izolarea omului prin internare sau prin concediu medical. Ceea ce este cu adevărat important este compatibilitatea terapeutului cu pacientul şi alegerea metodei potrivite fiecărui caz. Un psiholog sau un medic fără o pregătirea separată (specializare) în domeniul psihoterapiei, confirmată de Federaţia Romană de Psihoterapie sau de Colegiul Psihologilor din România, nu se poate numi psihoterapeut.