„Ai grijă ce faci,să nu mă faci de rușine!”, „Mă distrugi! Ție nu ți-e milă de mine?”, „Eu nu te-am făcut niciodată de râs, tu de ce o faci?”, „Eu am realizat multe în viață, tu ce o să faci?” și alte expresii folosite de părinți în monologul lor exprimat în fața copilului.
Mereu copiii devin o extensie a vieții părinților. O responsabilitate imensă apasă pe umerii fragili ai unui copil, aceea de a îndeplini visele ratate ale părinților lui. Mama retrăiește copilăria și adolescența prin fiica ei, construindu-i viitorul conform viselor ei, la care a renunțat căsătorindu-se. Tatăl proiectează imaginea fiului conform dorințelor lui egoiste. Ca urmare, părintele consideră că fiul/fiica îl/o reprezintă, orice eșec al copilului devenind eșecul lor, ca părinți. Orice succes al copilului reprezentând succesul părinților. Nu contestă cineva rolul deosebit de important pe care un părinte îl are în construcția caracterului propriului copil. Acesta este de fapt rolul părintelui. Ceea nu se ia în considerare este indentintatea unică a fiecărui copil, viitor adult. El, copilul, nu vine pe această lume pentru a „clona” viața cuiva sau pentru a îndeplini ceea ce părinții nu au reușit. În fiecare copil – chiar şi în cei mai complicaţi şi mai izolaţi – există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Mulţi tineri sunt agresivi şi rebeli, şi părinţii lor nu înţeleg că, prin agresivitatea lor, ei strigă după ajutor. Comportamentele nepotrivite sunt, de multe ori, strigăte puternice care imploră prezenţa, dragostea şi atenţia părinţilor, o dragoste reală în care copilul își dorește să fie văzut exact așa cum este el, nu așa cum își doresc părinții să fie. Părinții confiscă viața propriilor copii, dezvoltând în copil stima de sine scăzută, neîncrederea, împiedicând cunoașterea și dezvoltarea propriei ideintități.
Întâlnim deseori expresiile rostite de părinți, atunci când îi ține „morală” copilului care nu le-au împlinit așteptările: „Nu ești bun de nimic! Nu semeni cu mine!”, „Nu ești mai breaz decât tatăl/mama tău/ta!”, „Fără mine ești mort!”, „Nu ești în stare să faci...chiar dacă ai toate condițiile pe care eu nu le-am avut la vârsta ta!” etc. Folosirea comparației nu ajută la ceva. Orice descriere a unei situații din trecutul părintelui, care nu se mai regăsește în prezent, devine o imagine abstractă, pe care copilul, netrăind-o ca experiență, nu are cum să o înțeleagă. Reversul atitudinii prezentate mai sus este la fel de dăunător. Copilul născut într-o familie ai cărei membri sunt oameni de succes în societate nu are voie să aibă eșecuri. Orice eșec este privit inadmisibil și devine povara întregii familii. Dacă eșecul devine motivul destrămării relației adulților (părinților), atunci copilul ajunge o unealtă folosită în lupta pentru dovedirea valorii fiecăruia dintre cei doi părinți.
Stimați părinți, NU UITAȚI!!!
Copilul este un dar divin, produs al iubirii unui cuplu (așa ar fi firesc să fie). Ca orice dar pe care-l admirăm, ne străduim să-i oferim locul de cinste, să-l păstrăm curat și „nou”. Copilul nu ne aparține. El aparține societății. Noi îl avem în grijă până la momentul în care devine autonom. El nu ne reprezină. El se reprezintă pe sine. Ca părinți, ne bucurăm de fiecare moment de fericire pe care-l are și ne întristăm pentru fiecare durere a lui, însă, aceste momente nu ne dau dreptul de a-i dirija viața sau a-i critica alegerile. Viața este plină de experimente (vesele sau triste) din care copilul are de învățat și prin intermediul cărora el se adaptează la societatea din care face parte. Este posibil ca alegerile din viața lui să nu coincidă cu visele noastre. Asta nu înseamnă că sunt greșite. Dacă obține rezultate meritorii în domeniul școlar, NU ESTE MERITUL PĂRINTELUI. Este meritul copilului, a capacităților cu care s-a născut sau pe care le-a dobândit până atunci. Faptul că un părinte sau un profesor a contribuit la formarea și pregătirea lui, nu înseamnă că rezultatele obținute de copil le atribuie adulților. Nu contestă cineva contribuția adulților și nici nu micșorează cu ceva valoarea acestora. Mi-aș permite să fac o asemănare, ce-mi vine acum în minte: degeaba e croitorul desăvârșit în munca sa, dacă materialul pentru croi este de o calitate nepotrivită pentru modelul pe care dorește să-l coase. Iar noi, părinții, suntem minunați și valoroși NU PRIN COPIII NOȘTRI, ci prin ceea ce suntem ca indivizi și prin ceea ce putem (vrem) să oferim acestei societății. Într-adevăr, suntem exemplele copiilor noștri, de aceea avem datoria morală (asumată prin aducerea pe lume a copilului) să fim atenți cu ceea ce „semănăm” în mintea și suftelul copilului nostru. E extrem de important să nu ne împovărăm copiii cu visele noastre ratate și cu așteptările noastre, poate nepotrivite pentru copilul nostru. Ce ne rămâne nouă, ca părinți? Să nu uităm că, înainte de rolul de părinte, suntem persoane cu dorințe, vise, așteptări, bucurii, tristeți care NE APARȚIN doar nouă, nimănui altcuiva. EVITAȚI SĂ IMPUNEȚI COPIILOR SĂ VĂ TRĂIASCĂ VIAȚA la fel cum este nevoie să EVITAȚI A TRĂI VIAȚA COPILULUI VOSTRU! EVITAȚI SĂ GĂSIȚI ÎN COPIL O REFLECTARE A VEȚII VOASTRE SAU A CARACTERULUI VOSTRU! Nu uitați să rămâneți familia pe care ați ales să o formați cu partenerul/ partenera, oferindu-vă aceeași importanță ca la început, bucurându-vă împreună de rolul de părinți. În relațiile din familie (partener-parteneră, părinte-copil) folosiți DIALOGUL NU MONOLOGUL! RESPECTAȚI și PĂRERILE CELORLALȚI! Avem de învățat și de la copii, pentru că ei se adaptează dezvoltării societății mai ușor decât un adult.
Evident că subiectul abordat în acest articol este amplu și nu voi putea să epuizez conținutul lui. Ca încheiere vă supun atenției o mică introspecție înainte de a decide aducerea pe lume a unui copil. Întrebați-vă care este motivul pentru care alegeți să aduce un copil în viața voastră. Întrebați-vă dacă aveți suficientă iubire, răbdare, timp și echilibru pentru a vă asuma responsabilitatea unei perioade din viața voastră care va deveni plină și care vă aduce cu ea renunțări la anumite tabieturi, plăceri și libertăți pe care vi le-ați acordat până atunci, dar nu vă obligă să uitați definitiv de voi. Nu e nevoie să vă speriați la gândul că este o „muncă de sisif”. Dacă vă asumați decizia, veți avea parte de cea mai frumoasă „meserie” din lume ce va aduce cadoul binecuvântat al divinității în casa voastră. Veți avea cele mai mari satisfacții și vă va umple de iubire, pentru că IUBIREA UNUI COPIL este curată, completă, necondiționată și inegalabilă.