(Re)Construiți „șoseaua” comunicării

         Pe parcursul celor aproape treizeci de ani de experiență, lucrând cu părinți și copii, m-am confruntat cu problemele create de ruptura dintre generații. Baza tuturor relațiilor este COMUNICAREA.

         Mulți părinți și copii își doresc să deblocheze canalele de comunicare dintre ei sau să le păstreze deschise pe cele existente. Unii părinți confundă contactul verbal cu comunicarea. Comunicarea este un drum cu două sensuri, oferind și primind informații. Se primesc la fel de sincere, binevoitoare și deschise cum se oferă. Copiii se plâng de faptul că nimeni nu-i ascultă, că sunt cicăliți mereu și dirijați permanent prin impunere, ca de la superior(părintele) la subaltern (copilul). Nu e de mirare că în acest mod părinții sunt respinși de către copii.

         De-a lungul timpului, psihologii au găsit tehnici reale. Folosite pentru a (re)deschide căile blocate ale comunicării. Una dintre cele mai importante tehnici este ATITUDINEA PĂRINTELUI. O anumită atitudine are un rol extrem de important în relația părinte-copil: ACCEPTAREA. Noi, părinții, avem tendința de a copia comportamentul părinților, chiar dacă îl detestăm cu toată ființa. Considerăm, în continuare, că este necesar să spunem copilului nostru CE NU NE PLACE la el, astfel devenim artiști în predici, sfaturi (din propria experiență) și porunci. Toate aceste atitudini transmit copilului inacceptarea noastră în ceea ce privește comportamentul lui. În anumite familii, comunicarea verbală conține numai reproșuri și critici. De aceea, unui copil îi este mult mai ușor să-și păstreze părerile și sentimentele doar pentru el. Critica îl determină pe copil să se apere. Pentru a evita complicațiile, atunci când ajunge acasă, el se retrage în lumea lui. Comunică doar cu persoanele apropiate vârstei lui, persoane din anturajul ales de el (format din copii care au aceleași blocaje ca și el), persoane care nu-l critică, care-l acceptă și-l înțeleg. A accepta pe cineva este un act de iubire.

         IUBIRE înseamnă ACCEPTARE. Atâta timp cât părinții nu-și acceptă copilul, dau dovadă de lipsă de iubire. Un copil, care se simte iubit, crește la minte și la trup într-un mod armonios. IUBIREA reprezintă CEA MAI MARE FORȚĂ TERAPEUTICĂ în vederea refacerii de pe urma vătămării (emoționale sau fizice). Acceptarea este „oxigenul” familiei. Sentimentele de respingere sunt toxice pentru membri unei familii. Acolo unde există respingere, copilul va alege tăcerea, având o reținere în a-și exprima adevăratele sentimente, pentru a se proteja de suferința inacceptării. Cele mai simple expresii, pe care părinții le pot folosi în evitarea blocajului (sau în deblocare), sunt: „Înțeleg ce simți, te înțeleg cu adevărat!”, „Știu cum e, nu am uitat că am fost și eu de vârsta ta!”, „Înțeleg prin ce treci și știu că nu e ușor!”. Prin aceste expresii, părinții arată copilului EMPATIE și ACCEPTARE.

         ATENȚIE!!! După folosirea unei expresii de empatie evitați să folosiți cuvintele „dar”, „însă”!!! „Te înțeleg, dar...” și , cu siguranță, va urma expus un contraargument care va dizolva acceptarea arătată până atunci copilului.

         O altă metodă care exprimă acceptarea este NEÎNTRERUPEREA atunci când copilul încearcă să expună ceva (o întâmplare, o părere, o idee etc). A-l întrerupe pe copil pentru a-i da sugestii și instrucțiuni, ca o formă pe care o consideră părintele de „ajutor”, arată copilului NEÎNCREDEREA în părerile lui, în deciziile lui, ÎN EL. Copilul își va spune: „Nu-i fac niciodată pe plac tatălui/mamei. Ce rost mai are să fac/să spun/să mă destăinui?” Mulți părinți fac aceste întreruperi cu intenții bune (în special părinții obișnuiți să sară mereu în ajutorul copilului, crescându-l cu o un „handicap” social), aceste intenții transmițând copilului mesajul subliminal de neîncredere, de incapacitate de a se descurca, de a lua singur deciziile. Neamestecul părintelui poate fi exprimat încurajator: „Am încredere în capacitatea ta de a decide/de a lua cea mai bună decizie/ de a incheia această sarcină într-un mod satisfăcător!”. Puțini părinți înțeleg nevoia copilului de a comunica, de a găsi un suport verbal minim în persoana părintelui. Un fel de ascultare „pasivă” și cu intervenții minore, dar prezente acolo, în discuție. Prin expresiile de genul: „serios?”, „interesant”, „mă bucur să aud asta”, „înțeleg”, „mă uimește”, „nu știam că e atât de important pentru tine” strecurate din când în când în prezentarea copilului, părintele îi permite copilului să se deschidă și îl încurajează să continuie povestea lui, fără a face un singur pas de intrare în discuție cu propria părere.

         Este foarte important ca, atunci când avem de a face cu un copil timid, cu o încredere scăzută față de sine (care mereu cere confirmarea adulților în ceea ce face) să-l încurajați cu invitații: „M-ar interesa părerea ta despre asta”, „Mi-ar face plăcere să cunosc punctul tău de vedere, înainte de a ți-l spune pe al meu”, „Spune-mi mai multe despre asta!” etc. Vă vor suprinde plăcut reacțiile copiilor, pentru că aceste expresii folosite de părinți ajută și încurajeză copilul să vorbească, să participe, să se apropie, să se dezvăluie. În subconștietul copilului intră mesajele: SUNT AICI PENTRU TINE, TE ASCULT, ESTE IMPORTANT CE ÎMI SPUI, TU EȘTI IMPORTANT ACUM PENTRU MINE. El, copilul, simte că are dreptul să-și exprime sentimentele, chiar devine încântat (și asta-l apropie și mai mult) că poți, ca părinte, să înveți de la el, pentru că ideile lui sunt importante pentru tine. Sigur că, aici mai intervine o mică problemă: să se aștepte părinții să asculte unele lucruri „alarmante” pentru ei, aspecte cu care, poate, nu vor fi de acord. Copiii relatează tot, cu bune și mai puțin bune. Se așteaptă ca ascultătorul, căruia abia așteptă să-și ofere încrederea, să nu-i „spargă”, să nu „sfărâme” acea încredere care să nu-l învinovățească sau să-l critice. Poate, ca părinte, te vor șoca unele aspecte pe care nu ți le-ai fi dorit nici în ruptul capului să le ascundă copilul tău. Adesea, când copilul își împărtășește emoțiile lui, părinții (adulții) se apucă să le spună CUM AR TREBUI să se simtă, CUM AR TREBUI să facă, de parcă reprezentările părinților logice le-ar putea șterge copilului trăirile sau sentimentele.

         Un client de-al meu, un adolescent (cu enurezis nocturn), mi se confesa, în cadrul unei ședințe:

         -M-am hotărât și nu-i voi mai spune nimic mamei, că mă enervează!

         -Ce anume te-a făcut să iei această decizie? îmi arăt eu curiozitatea.

         -Păi, să vă povestesc...Într-o zi, după o ceartă cu fratele meu de 11 ani, am strigat tare „Mai bine nu aveam niciun frate! Ești un mincinos și un lingușitor și, pe deasupra, o gură spartă!” pentru că m-am supărat tare pe el. Mama ne-a auzit, a deschis ușa, nici măcar nu a întrebat care e problema noastră, s-a uitat nervoasă la mine și mi-a zis: „Este un lucru urât ce ai spus! De fapt, tu îți iubești fratele!” Am lăsat-o baltă și am ieșit scârbit din cameră...De fiecare dată, mama face la fel...

         După cum ați observat, mama, prin remarca ei, tocmai a negat sentimentele băiatului (clientul meu). Ar fi fost mult mai eficient dacă ar fi avut răbdare să pătrundă în sufletul lui pentru a afla ce l-a determinat să spună asemenea cuvinte, ușurându-i acestuia sentimentul de gelozie. Dar știu, am fost educați că sentimentele negative nu au voie să existe, că sunt rele și este rușinos să le avem. De aceea, ca adolescenți și, ulterior, ca adulți ne este jenă când devenim vulnerabili și simțim cum sentimentele negative ne copleșesc. Emoțiile negative fac parte din noi. Nu putem trăi o viața fără emoții negative și fără conflicte. Din păcate, mulți părinți nu știu cum să reacționeze, cum să se poarte cu astfel de sentimente, cum să-i ajute pe copiii lor să-și canalizeze sentimentele intense. E necesar să înțeleagă oricine că cea mai rapidă metodă de a scăpa de emoțiile negative este să LE EXPRIMI. Reprimarea acestora va face dezastru în privința respectului de sine. Când emoțiile copilului tău ies la suprafață, ASCULTĂ-L cu înțelegere, ACCEPTĂ-I sentimentele și OFERĂ-I SOLUȚII ACCEPTABILE și practice de eliminare din organism prin: sport, hobby, muzică, teatru (cursuri de actor) sau lucrează ceva împreună cu el!

         ASCULTAREA ACTIVĂ oferă baza pentru o relație de încredere și căldură, pe când sfaturile constante, soluțiile gata oferite, avertizările, morala distrug relația părinte-copil. Ascultarea activă este o atitudine din care nu lipsește acceptarea. În ciuda diferențelor care ar putea exista în felul în care ai vrea ca el să răspundă vieții, cuvântul cheie în ascultarea activă este ACCEPTAREA (sentimentelor, ideilor, opiniilor copilului). Ascultarea activă îl ajută pe copil prin 5 etape extrem de importante:

         1 –îl ajută SĂ SE DESCURCE CU SENTIMENTELE NEGATIVE, neîngropându-și emoțiile ci căutând o metodă acceptabilă de a le scoate la suprafață;

         2 –oferă o bază pentru O RELAȚIE MULT MAI APROPIATĂ între părinți și copil, bazată pe respect reciproc și încredere;

         3 –îl ajută pe copil SĂ-ȘI REZOLVE SINGUR PROBLEMELE, descoperind posibilitatea de a-și expune problema cu voce tare, într-o atmosferă de acceptare, ascultat de cineva;

         4 –îl ÎNVAȚĂ pe copil SĂ-ȘI ASCULTE PĂRINTELE și să-i asculte pe ceilalți, dezvoltându-și abilitatea de a asculta cu cât este el mai ascultat de părinte;

         5 –îl ÎNCURAJEAZĂ pe copil SĂ GÂNDEASCĂ PENTRU EL ÎNSUȘI, fără să fugă de probleme, acceptând și discutând firesc cu el și cu ceilalți.

         ATENȚIE! Poate exista pericolul ca părintele să-și încurajeze copilul să-și exprime sentimentele, pentru ca, mai apoi, să-i ofere sugestii sau să încerce să-l formeze după tiparul ales de el (de părinte)! Noi, oamenii, am fost creați cu o singură gură și cu două urechi, asta se poate „traduce”: ASCULTĂ DE DOUĂ ORI ȘI VORBEȘTE O DATĂ! Ascultă-ți copilul! Ascultă-l cu urechile, cu ochii și cu inima ta! Oferă-i cel mai mare DAR posibil: pe TINE însuți/ însăți! Căminul tău este „pepiniera” unde crește și se dezvoltă puiul de om—copilul tău.

         Comunicarea este o „șosea” cu două sensuri. Atât copilul cât și părintele au nevoie să transmită și să primească. Este foarte important ca „transmiterea” să se facă la momentul potrivit. Copilul (sau părintele) nu te poate asculta dacă este tulburat de emoții. Și copiii și părinții au nevoi. Pentru a ne face auziți este nevoie să cunoaștem declarațiile EU și TU. Importanța deosebirilor ajută să eliminăm critica și „degetul” îndreptat spre celălalt. Să încetăm să vorbim despre ceilalți, să vorbim despre noi! Altfel spus, să nu mai vorbim despre „TU” , să vorbim despre „EU”. Să încetăm să spunem : „Ești dezordonat(ă) (TU)..., ești enervant(ă) (TU)..., ești neîngrijit(ă) (TU) ”etc. Să ne referim la noi (EU): „Mă obosește (EU) să văd atâta dezordine și lucruri împrăștiate, mi-e drag(EU) să văd camera aerisită și în ordine, mă bucur (EU) că ai chef de joacă, însă EU mă simt obosit(ă) azi, iartă-mă, nu am dispoziția necesară...” etc. EU comunică mult mai eficient, pentru că responsabilitatea este plasată asupra copilului, în vederea schimbării comportamentului. Astfel, copilul este învățat să-și asume responsabilitatea propriului comportament, schimbându-l fără să-i distrugă respectul de sine sau să rănească relația părinte-copil.

         Arnold Benett spunea „Atunci când vorbești cu cineva, vorbești de fapt de două ori: o dată prin ceea CE SPUI și a doua oară, prin felul CUM O SPUI. Neînțelegerile din relații sunt cauzate de TONUL VOCII”.

         Tema abordată în acest articol este extrem de vastă. Am prezentat doar câteva aspecte care vă vor ajuta să găsiți „materialele” necesare refacerii drumului comunicării. Nu există vindecări „magice” pentru momentele în care comunicarea s-a deteriorat. Chiar și cea mai bună comunicare are nevoie de o „alimentare” atentă, zilnică. Însă, acolo unde părinții și copiii se tratează cu respect și își pot recunoaște reciproc sentimentele, atunci peste „prăpastia” dintre generații va fi construit un pod.