Originea lipsei de respect față de sine a omului se află în perioada copilăriei. Părinții ne oferă sprijinul necesar dezvoltării unor sentimente de prețuire de sine în anii fragezi. Folosirea comparării propriilor copii cu alți copii este la fel de distructiv, rezultatele dezastruoase afectându-le întreaga viață.
De când are doar câteva luni, copilașul poate distinge între critică și laudă, datorită tonalității vocii. El se simte important atunci când i se acordă atenție și simte că nu este dorit atunci când este tratat cu asprime. De aceea, conștientizarea iubirii și a respectului lor pune bazele propriului respect: RESPECTUL DE SINE. Tot de la o vârstă fragedă, viața socială a copilului se lărgește și începe să cunoască senimente de inferioritate. Prietenii de joacă îl expun ironiei și ridicularizării. Să nu uităm că, mici fiind, copiii sunt foarte direcți, cruzi și fără menajamente în expunerea propriilor păreri. Sentimentele de inutilitate ajung la o intesitate maximă în perioada adolescenței. Respectul de sine este răspunsul copilului la ceea ce a învățat în totala lui experiență de viață. La naștere, toate sentimentele sunt necunoscute, chiar dacă le avem în noi. Interacțiunile zilnicie cu persoanele din jur ajută bebelașul să le descopere pe cele benefice și pe cele distructive (fără a le conștientiza, doar reacționează prin plâns sau râs). În ani, în timpul însușirii experienței de viață, copilul învață valorile (pozitive sau negative), care îl ajută să se compare, aflând astfel că poate fi superior sau inferior celorlalți. Dacă cei din jur mereu îl vor critica pentru boacănele făcute, el îți va spune: „Nimeni nu mă place!” Nici extrema cealaltă, în care nu există decât supravalorizare, nu este benefică, dezvoltând infatuarea.
Îmi amintesc de o prietenă de-a mea din copilărie, căreia părinții i-au amintit mereu că este proastă, că nu e în stare să aibă rezultate la învățătură ca X și Y, că nu va fi niciodată în stare să facă ceva bun în viață. Aveam vreo nouă ani când, într-o zi, fuga de-acasă a unei fete din vecini a creat a panică în micul nostru cartier. Prietena mea, privind la părinții disperați care-și căutau fata, a spus tristă: ”Dacă era vorba de mine, cred că ai mei nici nu ar fi știut că lipsesc. Nici măcar nu știu când sunt acasă...” Nu am uitat tristețea ei, chiar dacă am luat în glumă atunci ceea ce ea rostea cu tristețe. După o vreme, când avea 14 ani, prietena mea a avut prima tentativă de suicid (din fericire, nereușită). De rușine, părinții s-au mutat în alt cartier și de atunci nu ne-am mai întâlnit. Un caz asemănător a fost al unei foste colege de clasă, Elena. Era o fată tăcută, nu mi-o amintesc veselă. Era complexată, deși, rareori când vorbea, avea replici inteligente. Eram în clasa a7a, aveam 13 ani. Am primit rezultatul tezei la matematică. Elena a luat nota 4. În aceeași seară, o colegă de clasă a venit plângând la mine și mi-a spus speriată că Elena e moartă. A băut otravă pentru rozătoare. La înmormântarea Elenei, mama ei era în stare de șoc. M-a cuprins furia față de ea când am auzit șușoteile celor aflați acolo: „au amenințat-o părinții că dacă ia vreo notă rea, nu mai are ce căuta acasă!”
Am prezentat aceste două cazuri, fiind convinsă că voi, cititori mei, cunoașteți suficiente cazuri în care lipsa respectului de sine au dus la nenorociri sau la eșecuri în viață. La fel de convisă sunt și de faptul că toți părinții, care citesc acum acest articol, vor reflecta asupra celor prezentate și vor alege cea mai potrivită metodă de a-și învăța copiii să aibă încredere și respect de sine.
Sigur că respectul de sine are nevoie să fie câștigat. E necesar ca fiecare copil să învețe că, pentru a știi cât poate și ce poate, are nevoie să experimenteze. Fiecare copil are nevoie de „specializare” (o pricepere, o capacitate) prin intermediul căreia își poate câștiga RESPECTUL DE SINE, dezvoltând acele capacități.
Dragi părinți, învățați copilul de mic să-și asume, într-o manieră responsabilă, unele îndeletniciri potrivite vârstei sale. Faceți remarci ca: „Ești talentat la desen!”, sau „Îmi place cum ți-ai lăsat dimineața camera ta!” sau „Mă faci fericit(ă) când te văd fericit(ă)!” sau „Faci progrese la matematică! Bravo!” sau „Te iubesc”etc. Pe de altă parte, puteți să-i spuneți copilului de mii de ori „Te iubesc! Ești grozav!” dacă o spuneți doar ca să fie bine sau că așa vi s-a spus să faceți și nu o simțiți din suflet. Copilul nu va simți CĂLDURA și ACCEPTAREA voastră sau dacă propriiile voastre fapte nu vă reflectă cuvintele. Copilul poate gândi: „Voi spuneți că mă iubiți pentru că nu aveți încotro și pentru că sunt copilul vostru. Îmi dați mâncare și haine din obligație că-mi sunteți părinți, dar nu sunteți mândri cu mine. V-am dezamăgit. Nu sunt ceea ce ați visat că voi fi!” Copilul are nevoie să simtă iubirea voastră, că este important în viața voastră. NU CRITICAȚI COPILUL atunci când face o faptă care nu e pe placul vostru, CRITICAȚI FAPTA! Puteți să-l asigurați că-l iubiți dar asta nu înseamnă că sunteți de acord cu orice face și zice el. Aveți tot dreptul să nu fiți de acord cu vreo atitudine de-a copilului vostru dar nu aveți niciun drept să-l etichetați și să-l răniți.
Dragi părinți, NU UITAȚI că:
-fiecare persoană ESTE UNICĂ, iar unicitatea unui copil merită respect;
-copiii NU SUNT „trași” la XEROX;
-toți avem NEVOIA FUNDAMENTALĂ de APARTENENȚĂ la o FAMILIE;
-copilul (ca și adultul) are NEVOIE SĂ SIMTĂ CĂ ESTE IUBIT, asta înseamnă că, chiar dacă sunteți de acord sau nu sunteți de acord cu ceea ce face copilul, EL RĂMÂNE DEOSEBIT și IUBIT;
-puteți SĂ-L ÎNVĂȚAȚI IUBIREA IUBINDU-L, fără a vă condiționa copilul: „Dacă ești cuminte, mami/tati te iubește!”, „Dacă aduci note foarte bune, ești cel mai grozav copil!”, „Cum pot să te mai iubesc, dacă tu m-ai mințit?”
Nu-ți iubi copilul pentru că este mai bun decât...mai frumos decât...mai cuminte decât...mai deștept decât...IUBEȘTE-L!!! Ți s-a dat în grijă! Este un DAR minunat trimis ȚIE pentru ca TU SĂ ÎNVEȚI IUBIREA CU EL ȘI PENTRU ACEST COPIL! Când îți iubești copilul în acest fel, el va simți că E DORIT, ESTE RESPECTAT, ESTE ÎN SIGURANȚĂ, iar aceste sentimente și nevoi împlinite îl vor ajuta să devină o persoană echilibrată, înțeleaptă și pregătită pentru viață. Dacă aveți un copil care are un comportament rău (cum adesea se plâng părinții), atunci e necesar să știți faptul că acel copil are cea mai mare nevoie de atenție. Cu cât este mai rău comportamentul unui copil, cu atât este mai mare strigătul de acceptare! Cu cât îl pedepsești mai mult (aplici mai multe restricții), cu atât el va continua să vorbească negativ (aparent cu ură) despre cel/cea de la care are nevoie de mai multă dragoste și reasigurare. Și, cu cât copilul trăiește mai mult timp cu o părere rea despre sine, cu atât mai dificilă va fi sarcina de a îndepărta astfel de simțăminte.
MAMĂ / TATĂ, înainte de a părăsi această pagină, faceți-vă timp să răspundeți la următoarele întrebări:
*Ai în familia ta o atmosferă de acceptare, în care copilul tău poate nutri sentimente pozitive de valoare?
*Ai demonstrat acceptarea printr-un limbaj înțeles de copilul tău?
*Vă manifestați zilnic sentimentele de iubire, faptic și verbal, între membri familiei?
*Familia ta contribuie la clădirea sau la distrugerea valorii de sine?
*Ai îndeplinit nevoia emoțională de acceptare a copilului de acum?
*Îți poți respecta copilul pentru CEEA CE ESTE sau ai nevoie să facă ceva valoros ca să-l poți respecta?
*E nevoie ca el (copilul) să te facă să te simți mai întâi mândru de el pentru ca tu să ai motiv să-l accepți?
*Contribuie familia ta (toți membri) la dezvoltarea respectului de sine?
*Cum va privi copilul tău, în anii ce vor urma, înapoi la moștenirea emoțională la care TU, ca părinte, AI CONTRIBUIT?
Este timpul să-ți dai aceste răspunsuri, făcând „inventarul” climatului familiei tale. Dacă nu faci acest efort ACUM, vei fi nevoit să plătești „taxa” (uneori mult prea mare) mai târziu.