Relația terapeutică este întotdeauna un transfer, adică relația momentană (acum și aici) dintre terapeut și client este supusă permanent unor influențe extreme atât din trecut, cât și din prezent, actuale sau repetate, autentice sau preluate.
Sarcina terapeutică constă nu numai în a clarifica, ci și în a crea o situație imaginativ-interacțională, cu scopul eliberării clientului de repetarea compulsivă (obsesională) a unor stereotipii interacționale cu efect disfuncțional. Relația de transfer nu e niciodată un „transfer pur” deoarece ea este permanent influențată atât pe plan conștient cât și inconștient de persoana terapeutului, care nu se mai poate autocontrola perfect, neputând să nu reacționeze, pentru că informațiile pe care le transmite nu pot fi absolut neutre.
De aceea, modul în care este mobilat spațiul terapeutic, îmbrăcămintea, gestica și mimica, tonul vocii, formulările verbale, modul propriu de a pune o întrebare, de a accentua cuvintele, toate la un loc exprimă particularitățile psihoterapeutului de a lucra, devenind elemente care influențează transferul. Chiar comportamentul mai puțin vizibil, determinat de atitudini inconștiente ale psihoterapeutului,influențează interacțiunea terapeutică. Reacțiile clientului la aceste influențe suprapuse setului său de așteptări (conștient sau inconștient) declanșează anumite răspunsuri din partea terapeutului, astfel încât va exista mereu o „spirală interacțională” compusă din elemente succesive ale expectanțelor sau proiecțiilor inconștiente de rol. Permanent, clienții se așteaptă să fie aprobați și confirmați în modul lor de gândire și în intențiile pe care le au, de către psihoterapeut. Clarificarea transferului se face, de regulă, cu întrebări directe, plasate în cotextul relatării clientului.
Pentru a înțelege concret, vă prezint un caz fictiv.
*Studentă, 21 ani, cu dificultăți de relaționare cu mama sa. În acest caz, terapeutul poate face afirmații (interpretări) de genul:
T. „Poate mă simți la fel de distanțată de problemele pe care le ai, așa cum o simțeai pe mama ta” sau „Mă întreb dacă nu cumva dezamăgirea pe care o simți în acest moment față de mine, nu o simțeai uneori față de mama ta” sau „Această distanțare sau indiferență pe care o presupui că o am față de tine este cea care te-a făcut să suferi în copilărie?”.
De multe ori, clientul/clienta prezintă transferul prin aluziile pe care le face:
C. „Aveți copii și dv și știți cum e” sau „Părinții dv mai trăiesc?” sau „Dv ați avut o relație perfectă cu mama dv?” sau „De când sunt studentă, chiar dacă mama mea continuă să mă dezamăgească, am ripostat vehement în fața acestei atitudini. Consider că am avut un comportament normal în asemenea situație...sau sunteți de altă părere?”
Sigur că fiecare persoană aflată în terapie psihologică așteaptă din partea psihoterapeutului o confirmare, fiind convinsă că are o importanță deosebită, pentru că astfel i-ar reduce sentimentul de vină. Unii clienți merg mai departe, având dorința confirmării cu situația sau cu experiențele trăite de terapeut. Nu rareori mi se întâmplă să mi se adreseze întrebarea: „Ați trecut și dv prin așa ceva?” sau „Ați mai avut cazuri ca al meu?”, expectanțe pentru care persoana vine la terapie psihologică să realizeze o „punte” familiară, de încredere și comunicare cu mine (psihoterapeutul).
O altă expectanță din partea clientului este dorința de apropiere și afecțiune, de o anumită familiaritate, de încredere și apropiere sufletească, care este foarte accentuată în cazul clienților cu o structură nevrotică depresivă sau cu tendințe de dependență relațională. Aici întâlnim clientul disperat, neliniștit, în situațiile în care psihoterapeutul lipsește pentru o perioadă (cabinet închis, concediu etc). Se manifestă teama de despărțire, fiind văzută ca o pierdere, uneori trădate, atuci când ședințele de terapie psihologică se răresc sau chiar se opresc (din motive stabilite de psihoterapeut). Dispoziția internă a clientului sună a resemnare și capătă chiar forma unor reproșuri, pentru că mintea lui, clientul, nu vrea să-l împartă pe psihoterapeut cu nimeni, considerându-l pe acesta chiar „infidel” deoarece are și alți clienți în afară de el.
Momentul încheierii terapiei și al despărțirii de terapeutul psihologic este necesar să fie abordat ca o fază importantă de maturizare emoțională și independență relațională ale clientului.