Articole

pamant

Contact

telefon

Servicii

heart

Despre mine

chibi psychologist

Crâmpeie de viață

Heart dancing

Proiecte

babies12

Acasă

            „Mintea ascunde, încearcă să nu vadă unele lucruri, dar corpul poate că știe. Știe din lupta pe care o duce...” (Henry Bauchau)

            Când unele sentimente ne tulbură și se întâmplă să ne blamăm (pentru că ele pot trezi în noi rușine), un reflex natural devine acela de a le alunga din conștiința noastră. Pentru a reuși, psihicul a recurs la diferite strategii mentale pe care le numim „mecanisme de apărare”. Aceste mecanisme inconștiente, dobândite, au rol de a proteja Eul de impulsurile resimțite ca fiind periculoase sau momente ce cauzează o emoție neplăcută. Ele se declanșează atunci când există un conflict între emoție (sau impuls) și regulile sociale impuse care o condamnă, sau atunci când o emoție (sau impuls) riscă să umbrească stima de sine iar sentimentul de rușine să fie copleșitor.

            Dejours și Brillon prezintă trei (cele mai des folosite) modalități de „a uita” o realitate care generează tensiune și nemulțumire:

            anger stockxpertcom id917161 size0111.REFULAREA

În cadrul unui conflict, unii își stăpânesc cu greu furia, rostirea unor cuvinte jignitoare sau deplasate. Persoana afectată de emoții negative, se află în fața unei alte persoane, căreia statutul profesional ( funcție de conducere) îi oferă „dreptul de a domina”. Din această cauză nu își permite să își riște poziția clarificând gândurile și emoția negativă covârșitoare. Pentru a permite emoției (sau impulsului) să se diminueze, persoana afectată se dedică altor activități (muncă, sport, filme, plimbare etc), trimițând emoția în inconștient. Refularea creează un conflict interior. Gândul și emoția sunt păstrate în „arhiva” inconștientului, conștientul dorind să uite. Sentimentul real este negat constant, iar gândirea se concentrează asupra altei emoții. Din acest motiv nu reușește să ușureze tensiunea și nici să găsească vreo soluție de rezolvare a conflictului interior. La un stimul extern (un cuvânt, un gest, un eveniment), chiar dacă nu are valoare personală, se accesează emoția din „arhivă” și, în acest fel, sentimentul, devenind conștient, este amplificat nejustificat, devenind disproporționat cu situația dată.

Exemplu:

Dl.B lucrează la o firmă de vânzări. Într-o zi, directorul îl cheamă pe dl.B pentru a-i reproșa lipsa de implicare mai mare, pentru a crește vânzările, catalogându-l ca fiind o persoană „comodă și iresponsabilă”. Dl.B simte furie, gândindu-se că nu este singurul responsabil de problemele firmei, dar preferă să tacă, pentru a nu-și periclita postul. În acea zi, încercând să uite emoția negativă simțită la servici, ajungând acasă, își alege canalul de sport de la tv. Se așează comod în fotoliu și vizionează un meci de volei (deși el este amator de fotbal).

Într-una din săptămânile următoare, se află împreună cu soția în vizită la niște prieteni de familie. Soția prietenului îi solicită ajutorul acestuia pentru ceva. Soțul reacționează pasiv, fiind preocupat cu musafirii. Femeia, plecând spre bucătărie, aruncă peste umăr: „uneori ești tare comod”. Cuvântul „comod”, păstrat în „arhiva” inconștientului musafirului, declanșează în el o reacție amplificată și chiar disproporționată vis a vis de acel moment. Începe să o critice pe gazdă, ridicând tonul. Îi cere soției (aceasta uimită de reacția lui) să se îmbrace și pleacă spre casă, fără explicații.

2.DENEGAREAmarriage-counseling

Aceasta, la fel ca refularea, vizează respingerea unei reprezentări considerate a fi extrem de amenințătoare. Diferența dintre denegare și refulare este că denegarea nu tolerează, sub nicio formă, prezența „amenințării” în interiorul psihicului. Denegarea este un mecanism mai puternic decât negarea. Refularea este legată doar de realitatea interioară, împingând reprezentarea spre inconștient. Denegarea deformează realitatea exterioară pentru a respinge un gând indezirabil.

Exemple: „Nu am avut niciodată intenția...”, „Furia mea este justificată pentru că el(ea) a vrut să îmi facă rău spunându-mi acele cuvinte...”, „ Era normal să mă enervez, pentru că nu avea dreptate în ce a spus...”, „Eu nu sunt de vină. El (ea) m-a provocat.”

Gândul alimentat de mânie este atribuit celuilalt și emoția devine mai acceptabilă pentru Eul care justifică comportamentul. Persoanele fragile și instabile emoțional recurg foarte des la denegare. Toți o facem atunci când emoția pe care o resimțim este prea intensă pentru a o putea suporta.

mad scientist running with brain md wm3.REPRIMAREA

Am aflat despre strategiile defensive ale refulării și denegării, care constau în combaterea reprezentării (una împingând-o în inconștient, iar ,cealaltă, spre exterior). Reprimarea împiedică emoția să acceadă la conștiință. Deci, în acest mod, în absența sentimentului, nicio imagine mentală nu poate să apară. Gândurile persoanei sunt rupte de rădăcina lor emoțională, sunt „dezafectate”.

Psihanalistul Pierre Marty numește acest fenomen „gândire operatorie”, gândire care se cramponează doar de rațional, de logică, respingând orice produs al imaginarului. Gândirea nu mai îngrijește și persoana în cauză nu mai are la dispoziție decât comportamentul pentru a evacua tensiunea (manâncă excesiv dulciuri, râde nervos, nu își poate împiedica piciorul să se miște în continuu etc). Atunci când comportamentul nu mai e suficient, apar diverse suferințe fizice. Activitatea onirică a persoanelor care privilegiază acest mecanism este de obicei săracă sau inexistentă. Iar cele câteva vise, foarte rare care apar, reproduc textual realitatea din ajun, dezvăluind absența travaliului de legătură.

Sigur că, cele descrise aici, sunt doar câteva din multitudinea mecanismelor de apărare. Refularea, după cum ați observat, este cel mai util mecanism pentru adaptare. Fără refulare, mintea noastră ar fi copleșită de gânduri supărătoare și conștiința nu ar fi disponibilă pentru momentul prezent. Toate aceste mecanisme de apărare au „misiunea” de a controla o tensiune emoțională prea mare. Ele au un obiectiv adaptativ, chiar dacă unele pot prejudicia travaliul gândirii, influențând uneori într-un mod nejustificat și nepotrivit o reacție. Aportul lor este prețios pentru adaptarea pe termen scurt. Fără intervenția lor, Eul ar fi extrem de încărcat, iar noi am fi incapabili să ne adaptăm.

Felul în care utilizăm diversele mecanisme de apărare ne caracterizează personalitatea. Atâta timp cât acțiunea lor nu blochează total imaginarul, aceste mecanisme participă activ la echilibrarea emoțiilor, contribuind la adaptarea dorită de noi. Dacă apar simptome psihice: obsesii, fobii, anxietate marită însoțite de atacuri de panică sau dacă depresia pune stăpânire iar maladia fizică nu pleacă, ne indică faptul că mecanismele de apărare au căpătat o asemenea amploare încât capacitatea de îngirjire a psihicului este grav afectată și compromisă (devin dezadaptative).

Intervenția psihoterapeutică este extrem de necesară pentru a reda mecanismelor de apărare „doza și locul” care li se cuvin, acela de a face față urgenței emoționale copleșitoare, de a restabili echilibrul energetic intern, lăsând, prin acest mod, gândirea să lucreze pentru o mai bună adaptare pe termen lung.