Dragi părinți, mă auziți?

 

            Privesc fascinată frumoșii ochi ai adolescentei din fața mea. Cu lacrimile licărind, încurcată și ușor stângace, îmi înmânează un caiet:

 

            -Sunt gândurile mele, e sufletul meu așternut aici...V-il încredințez cu încredere...mi-e mai ușor să mă deschid...

 

            jurnalNu știu dacă cunoașteți emoția momentului când un copil îți așează inima în palme...Este copleșitoare. Seara, după terminarea ședințelor, am luat jurnalul fetei și am început să citesc. Mi-a atras atenția, într-un mod deosebit, un monolog adresat părinților, pe hârtie (aveam să aflu că nu a reușit niciodată să le spună ceea ce gândea pentru că părinții nu o ascultau). Citind, am simțit durerea „rănilor” sufletești ale acestui copil. Un copil care simte RESPINGERE, DEVALORIZARE, LIPSA RESPECTULUI, TRĂDAREA oamenilor în care credea cel mai mult. La următoarea noastră întâlnire i-am cerut permisiunea să public acel monolog, desigur, respectându-i intimitatea, ascunzându-i identitatea. Răspunsul ei a fost înțelept: „Cu mare plăcere, dacă dumneavoastră considerați că asta va face ca părinții să fie mai atenți la copilul lor.”

 

            Dragi părinți, mă auziți? Vă rog, opriți-vă din ritmul cotidian și fiți prezenți, în ceea ce urmează, cu inima, cu toată atenția, la cuvintele copilului de 15 ani (care poate fi al dv.)!

 

            „Nu veți înțelege niciodată, nu-i așa? Știam! Mi-am pierdut de mult speranța. Mereu vă veți vedea pe voi înșivă ca fiind bieții părinți perfecți, chinuiți de copilul vostru problemă. Credeți că motivul lipsei de comunicare și înțelegere dintre noi sunt doar EU? Nu știți SĂ VĂ ASUMAȚI absolut nimic! Nici măcar nu înțelegeți cum funcționează o nenorocită de familie. Aveți impresia că VOI SUNTEȚI DICTATORII care își impun superioritatea, iar eu AM DATORIA DE A ASCULTA orbește, de A VĂ RESPECTA, cu toate că NU PRIMESC RESPECT, de a VĂ IUBI, cu toate că NU PRIMESC IUBIRE, de A ÎNȚELEGE, cu toate că NU SUNT ÎNȚELEASĂ, de A RĂBDA, cu toate că NU OFERIȚI RĂBDARE, de a MĂ MULȚUMI CU CE AM, cu toate că voi niciodată NU SUNTEȚI MULȚUMIȚI DE MINE. Dimpotrivă, călcați în picioare tot ceea ce reprezint, așa cum ați făcut-o în repetate rânduri.

 

            Fiecare discuție cu voi nu este altceva decât un summum de REPROȘURI, pentru că „eu nu vreau”, că „eu nu ascult”, „eu nu fac”, bineînțeles că EU SUNT PROBLEMA mereu, iar VOI SUNTEȚI PERFECȚI. Și, mai aveți și impresia că, la vârsta asta, trebuie să mă puneți la punct, folosind AMENINȚĂRI și INTERDICȚII STUPIDE, de parcă ai putea învăța pe cineva ceva în acest mod. Oamenii ar trebui SĂ PRIMEASCĂ UN CERTIFICAT PRIN CARE SĂ LI SE DEA DREPTUL DE A FACE COPII!!!

 

            Aveți impresia că, dacă îmi confiscați telefonul, îmi scoateți ușa din balamale sau nu mă lăsați să ies, rezolvați ceva? Ei, bine, aflați CĂ NU! În afară de a mă înfuria și de a mă enerva, desigur. Dar, hai, STRICAȚI-MI și SĂNĂTATEA! Ce mai contează? Oricum plec în curând și nu mă mai întorc. Probabil voi reuși să vă dau înapoi toți banii cheltuiți pentru mine și „adio”! Nu vă pot mulțumi pentru faptul că ați avut grijă să îmi stricați fiecare zi din viață, să mă faceți să fiu rea, să NU MAI AM ÎNCREDERE ÎN NIMENI, nici măcar în mine! Cred că am devenit o EPAVĂ SOCIALĂ. Bravo!

 

            Eu, măcar, am încercat să fac lucrurile să meargă între noi, în toate modurile posibile. Câteodată chiar aveam impresia că va merge. Ce stupid din partea mea. Nu rezistați mai multe de 2-3 zile fără să căutaț motive de ceartă, indiferent cât de stupide. Aș fi vrut să am niște PĂRINȚI CARE SĂ MĂ ACCEPTE AȘA CUM SUNT EU, la fel cum VOI V-AȚI DORIT UN COPIL PERFECT, ca un fel de robot ideal. Presupun că nu putem primi tot ce ne dorim...a-sad-girl-1921

 

            Standardele voastre cresc odată cu mine. Pot să fac orice, absolut orice, am remarcat asta: NICIODATĂ NU VEȚI FI MULȚUMIȚI! Iar încurajarea voastră este mai mult un șut în fund, dar unul din ăla puternic ce te aruncă în genunchi și ți-i julește..Cu cât devin mai bună, mai supusă, cu atât așteptările voastre cresc și deveniți mai răi, mai critici, mai nemulțumiți...Eu, una, AM OBOSIT să încerc să vă mulțumesc. Aștept să plec...Vă plângeți că vă văd ca pe niște dușmani. Dimpotrivă, VOI MĂ VEDEȚI PE MINE ASTFEL. Eu știu să îmi asum partea mea de vină, voi nu. Voi încă trăiți în lumea voastră, acolo unde voi sunteți perfecți, eu problema, deci imperfectă, deci INAMICUL. Mă tratați ca pe un dușman, iar EU ÎNCERC SĂ MĂ APĂR...mă simt atacată. Culmea, tot voi îmi reproșați asta...Cum să las „armura” jos în fața persoanelor care mă atacă? Dar, bineînțeles că voi nu aveți cum să vedeți asta, ca și când ați fi orbit.

 

            Probabil că niciodată nu voi mai avea încredere din nou în mine, pentru că NU M-AM SIMȚIT VREODATĂ APRECIATĂ DE VOI pentru ceea ce sunt. Posibil ca niciodată să nu mai am încredere în oameni, pentru că am avut încredere în voi și m-ați trădat. E mai ușor să nu îți pese. Cu cât unei persoane îi dai voie să se apropie mai mult, cu atât te rănește mai ușor. VOI M-AȚI RĂNIT CEL MAI MULT!

 

            Asta e...fie ce o fi...am obosit. Mă enervează enorm cum, în imaturitatea voastră și în încercarea de a NU VĂ ASUMA NICIO VINĂ pentru relația dintre noi, încercați să pasați întreaga vină. Pe cine? Pe mine, pe prietenii mei, pe anturaj...Orice, atâta timp cât voi sunteți scoși din ecuație. Presupun că de aceea mă criticați atât de mult, pentru că, DACĂ V-AȚI OPRI MĂCAR PENTRU O SECUNDĂ, atunci AȚI FI NEVOIȚI SĂ VĂ VEDEȚI PE VOI ÎNȘIVĂ...În disperata realizare că mă pierdeți, încercați constant să vă forțați înăuntrul meu. Îmi violați intimitatea, îmi citiți mesajele...Credeți că asta e o scurtătură spre mine? În niciun caz! Nu puteți să vă conectați din nou cu mine în acest fel. ÎNȚELEGEREA, RESPONSABILITATEA, RESPECTUL, IUBIREA...astea ar fi soluțiile. Dar nu-i nimic...Continuați să-i învinuți pe alții...Oricum plec. Oricum, între noi s-a instalat alienarea.

 

            Într-o zi, cu bagajele la ușă vă voi spune: „să fiți sănătoși și să vă aibă Domnul în pază...pa!”. Poate atunci veți scăpa de copilul problemă, iar EU voi lăsa totul în urmă...pentru că AM OBOSIT SĂ SUFĂR!

 

            P.S. Așa, ca o întrebare retorică, la final: oare, dacă nu aș fi fost o elevă bună la școală, dacă nu aș fi olimpică la informatică, la matematică și nu m-aș pricepe deloc la fizică...dacă mi-ar lipsi, cu desăvărșire, orice fel de inteligență...dacă oamenii v-ar critica pentru copilul pe care îl aveți...ce-ați face? M-ați iubi atunci?”