Magia PSIHOTERAPIEI

            Întâlnesc tot mai mulți adolescenți (uneori, adulți dornici de reprofilare) ce vor să îmbrățișeze meseria de psiholog. Având în vedere că atâția ani (un deceniu) studiul psihologiei a fost interzis, pare a fi „efectul fructului oprit”.

            Chiar dacă în 1990 s-au reînființat facultățile de psihologie, din 1995 numărul celor licențiați în psihologie este în continuă creștere. Societatea modernă, în schimbare permanentă, cu presiunile și transformările ei spectaculoase, alimentează și va alimenta continuu nevoia de îndrumare și asistență a celor ce se confruntă cu atacuri asupra universului privat și social, cu intruziuni agresive în lumea valorilor adoptate. Psihologul începe să devină o prezență familiară, atât în mass-media și în viața profesională, cât și în socialul apropiat.

            armchair-psychologistBranșa psihoterapeuților exercită o atracție magică asupra debutanților în ale psihogiei. Această atracție devinde justificabilă atunci când se are în vedere „inconștiența” celui care nici nu bănuiește cât este de complicat drumul ales, câte pericole se ascund în spatele relativei simplități a acestei relații intime și privilegiate care se crează între client și psihoterapeut. Informându-mă de la câțiva colegi din U.S.A. și din câteva alte state europene, în care psihoterapia are o vechime considerabilă, aceștia și-au exprimat uimirea față de ușurința cu care se tratează, la noi în țară, psihoterapia (întâlnită până și în curricula programului de bază al facultății de psihologie).

            Drumul parcurs pentru obținerea dreptului de practicare al psihoterapiei este lung și complex. A ajunge să practici psihoterapia este nevoie să asimilezi CUNOȘTINȚELE NECESARE și să ai DOBÂNDITĂ O OARECARE AUTONOMIE ÎN GÂNDIRE ȘI MATURITATE AFECTIVĂ. Argumentul principal al acestei politici educaționale aplicate în psihoterapie este acela că ESTE NEPROFESIONAL ȘI DEONTOLOGIC NEPERMIS să oferi unor absolvenți insuficient informați (având doar o bază teoretică, cu o cultură profesională limitată și lipsiți de experiență) „puterea” de A INFLUENȚA, SCHIMBA, REFORMULA TRASEUL ALTOR PERSOANE. Cea  mai importantă regulă aplicată în psihoterapie este aceea că NU AI VOIE SĂ-I ANALIZEZI PE CEILALȚI DUPĂ PROPRIA TA IMAGINE INTERIOARĂ. Doar detașându-te pe tine și de caracterul propriu, poți pătrunde în complexitatea afectivă și cognitivă ale celorlalte persoane.

            În ceea ce privește drumul parcurs de o persoană până la practicare psihoterapiei, acesta cuprinde „pași” importanți. Pentru a putea participa la specializare în psihoterapie, este nevoie să fii licențiat în psihologie sau medicină, după care urmează 5 ani de formare în specialitate (3 ani cursuri de specialitate și 2 ani de supervizare), studii postuniversitare. În tot acest timp, este obligatorie practica de specialitate efectuată într-un spital de psihiatrie, școală sau cabinet de psihologie). Una dintre cele mai importante etape necesare formării o constituie PARTICIPAREA cursantului LA STAGII DE PSIHOTERAPIE—TABERE DE DEZVOLTARE PERSONALĂ, atâtea câte sunt necesare pentru obținerea EXPERIENȚEI, ECHILIBRULUI și MATURITĂȚII  EMOȚIONALE, trăsături esențiale practicării psihoterapiei.

            În România, sub presiunea dorinței de a se descoperi tot ceea ce, cu ceva ani în urmă, era interzis, dar și din cauza mediatizării tot mai mari a rolului psihoterapiei, programele universitare au fost invadate de tot felul de cursuri de psihoterapie. Licențiați în psihologie (după terminarea celor 3 ani de facultate), fără niciun fel de practică și specializare în domeniu, s-au declarat psihoterapeuți. Mulți dintre cei seduși doar de fantasmele pe care le oferă pronunțarea cuvântului „psihoterapie” sunt atrași mai mult de dorința de a poseda „calități miraculoase” decât de efortul susținut asumat și probat, care presupune însușirea unor tehnici specifice și complexe.

            Vizionăm deseori, în cadrul programelor TV., personaje care apar „pe sticlă” cu diverse declarații și manifestări, cu un comportament necorespunzător statutului profesional care apare scris sub numele acesteia (psiholog-psihoterapeut). Manifestarea acestor persoane încalcă flagrant codul deontologic al profesiei de psiholog. De ceva vreme, citesc pe mai multe site-uri apariția unor cursuri de formare în psihoterapie, ceea ce, în mod firesc, m-ar bucura, dacă nu aș vedea condițiile de participare în care permisivitatea este inexplicabilă. Chiar poate să se înscrie orice absolvent de studii superioare, indiferent de specialitate? Cum poți să ajungi psihoterapeut fără o bază a noțiunilor de psihic, emoțional etc? Orice participant la un curs de „inițiere în psihoterapie”(aceasta era denumirea dată de organizatori) se poate declara psihoterapeut? Cine-i validează acestuia competența, cine-l supervizează, cine-i urmărește evoluția ulterioară? Cine dă voie oricărei persoane, autodenumită „psiholog” să dezvăluie tuturor oamenilor din fața televizoarelor viața și intimitățile unei alte persoane? Orgoliul, tupeul grosolan și sentimentul de omnipotență nu au ce căuta în profesia de psiholog. Psihoterapia implică prea multe elemente clinice pentru a putea fi efectuată de INDIVIZI FĂRĂ CUNOȘTINȚE SOLIDE ÎN DOMENIU.

            Vă veți întreba, probabil, de ce am ales să scriu acest articol care, aparent, nu are o prea mare importanță. Pentru mine, consider o datorie morală SĂ ATRAG ATENȚIA FORURILOR SUPERIOARE, RESPONSABILE DE ACEST DOMENIU PROFESIONAL, că a sosit timpul SĂ IA ÎN SERIOS PERICOLUL ALUNECĂRII ÎN DERIZORIU A PROFESIEI DE PSIHOLOG, o profesie serioasă și complexă, pe care UNELE PERSOANE SUPERFICIALE ȘI NESPECIALIZATE O POT BANALIZA ȘI O POT COMPROMITE!!!PSYCHOLOGY

            Nu doresc să intru în amănuntele legate de EFECTELE PSIHICE CATASTROFALE pe care O EXPERIENȚĂ NEPROFESIONALĂ LE POATE PROVOCA clientului. Pe lângă acest „strigăt” adresat Colegiului Psihologilor din România, îmi doresc ca celor care vor să devină psihoterapeuți să le ofer o „temă de meditație”. Înainte de a porni pe acest drum profesional, le propun să caute răspunsuri la următoarele întrebări: „Mă pot transpune în universul spiritual al clienților mei?”, „Pot accepta păreri diferite de convingerile mele?”, „Sunt eu capabil(ă) să mă desprind de autocontemplația egocentrică?”, „Cât de mult sunt influențat(ă) de atitudinea de autosuficiență care domină în societatea noastră?”, „Pot, cu toată ființa mea, să mă dedic problemelor altora sau opțiunea mea este jocul orgoliului și al nevoilor mele de a domina, de a influența alte persoane?”

            Răspundeți-vă la aceste întrebări cu sinceritate și, cu siguranță, veți știi dacă sunteți pregătiți să vă îndreptați spre această profesie. Iar celor care au descoperit „secretul dăruirii” și al satisfacțiilor prin „empatizare” (înțeleasă greșit), uitând de sine și dorind să facă bine celorlalți, exercitându-și calitatea de „părinte salvator”, le recomand să caute calea propriului echilibru și maturizări afective. Abia după aceea vor reuși să-i ajute pe ceilalți, într-o manieră echidistantă și echilibrată, protejându-se pe ei înșiși.