Zbuciumul sufletesc al unui adolescent

Problema tinerilor adolescenţi nu este nouă şi se pare că ea a apărut odată cu omenirea. În acest sens sunt edificatoare cuvintele atribuite lui Socrate(secolul V î.e.n.): "Tineretul nostru iubeşte luxul. El are purtări rele, sfidare faţă de autorităţi. El are dispreţ pentru vârstnici şi iubeşte flecăreala în locul acţiunii. Copiii sunt astăzi tiranii şi nu servanţii familiilor lor. Ei nu se ridică când un vârstnic intră în casă. Ei îi contrazic pe părinţi, flecăresc de faţă cu musafirii, înfulecă pe nerăsuflate mâncarea şi îşi tiranizează profesorii".

Pentru a vedea totuşi zbuciumul sufletesc al unui adolescent în plină criză, voi reproduce un fragment dintr-un jurnal al unei adolescente de 17 ani:

550px-Encourage-Older-Children-and-Teenagers-to-Wear-Diapers-for-Bedwetting-Step-3"Am impresia că am început să deschid ochii asupra lumii adevărate cam pe la 12 ani. Până atunci mi se părea că sunt unică. Cam atunci am început să mă trezesc, am început să văd oamenii din jurul meu, să-mi dau seama mai mult intuitiv că trăiesc printre ei. Spuneam că am deschis ochii asupra lumii adevărate dar am interpretat-o cu totul şi cu totul eronat, îmi dau seama. Pe atunci nu mă interesau cauzele ei, doar priveam cu uimire efectele şi mă minunam. Pe la 14 ani mi-am făcut un jurnal, fiindcă simţeam nevoia să mă cunosc... Apoi scriam mai rar şi mai mult căutam să mă descopăr, despicam orice fir în patru, mi se părea că găsesc sensuri acolo unde nu erau de fapt decât nişte speculaţii involuntare ale mele...În timp ce mă analizam, mi se părea că găsesc sensuri unde nu erau, de fapt, decât nişte speculaţii involuntare ale mele...În timp ce mă analizam mi se părea că mă găsesc, trăgeam concluzii pe loc, confundam trăirile de moment cu sentimentele pe care le aveam de fapt şi care erau durabile. Concluziile îmi determinau un anumit comportament...alergam după fericiri intangibile, când aveam altele lângă mine, pe care le ignoram. Firile ieşite din comun mă fascinau....la fel cum analizam pe Roskolnikov, Bezuhov, Ana Karenina, Otilia lui Călinescu, Olguţa lui Teodoreanu. De fapt nu credeam că ajungeam la vreo concluzie justă,  dar îmi plăcea să mă joc cu personalităţile descoperite ca şi cu artificiile. Era riscant şi pentru ei şi pentru mine. Filozofam fără să am cea mai mică noţiune despre filozofie. Amestecam filozofia cu primăvara sentimentelor şi scriam poezii năstruşnice, la fel ca însemnările din jurnal. Mă obseda griul. Doream să evadez (lucrurile acelea de la distanţe incomensurabile), într-un cer albastru, printre norişorii Cummulus...să scap de goana aceea pe care nu o înţelegeam. La început, dragostea mea era cerebrală. În permanenţă îi destăinuiam jurnalului frământările mele, îmi făuream o lume complet ruptă de realitate, uitasem că trăiesc. Într-o zi, Cătălin a observat că eu am uitat să gust plăcerile simple. Avea dreptate dar nu mi-am dat seama...Realizasem că sunt eu, dar îmi era totuşi teamă că n-aş fi reuşit să devin om! Un paradox. Sunt impulsivă şi exaltată şi mi s-a părut că cel mai bun lucru este să fug. A fost o laşitate de care îmi este ruşine. Am uitat de părinţi, de colegi, de Cătălin, de soare şi am luat 25 de tablete de diazepam...Trebuie să-mi schimb complet vechea filozofie fără bază, să sfărâm lumea aceia clădită în noi, să aterizez pe pământ, fiindcă este reconfortant şi adevărat. De fapt trecutul l-am îngropat în acele 25 de pastile...În momentul de faţă nu ştiu nimic despre mine, simt numai că mă nasc din nou, încerc să-mi formez alte opinii fundamentale...E încă un haos în capul meu: realism şi idealism, dar sunt mulţi oameni în jurul meu, oameni care trăiesc şi cred că voi învăţa de la ei ce este viaţa, ce să fac cu a mea, cum să trec noroiul şi să-mi construiesc un drum neted. Idealul meu ar trebui să fie ca a tuturor celorlalţi, dragostea de oameni şi de adevăr. De abia de acuma am învăţat să o iubesc pe mama cu adevărat. De abia de acum încolo voi învăţa să-mi clădesc viaţa pe un postament solid să gândesc în mod rezonabil. Cineva spunea că un copil visează să construiască o scară până la lună, un adolescent strânge materialele iar omul matur face cu ele o magazie. Eu nu cred că este adevărat şi sper să o şi dovedesc!"teenager

Erikson consideră adolescenţa ca fiind dominată de sentimentul identiţăţii eu-lui şi de unitatea de contrarii rezumată de expresia "identitate faţă de confuzia rolurilor".  Adolescentul, arată autorul, îşi formează imaginea de sine pe baza totalităţii celor învăţate despre el şi acest lucru trebuie adunat într-un întreg care să aibă sens, care să indice o continuitate cu trecutul, pregătind în acelaşi timp viitorul. Dacă în acest proces, adolescentul reuşeşte, înseamnă că el a ajuns la un sens al identităţii psihosociale (ştie cine este, de unde vine, încotro se îndreaptă). În acest stadiu, părinţii şi educatorii pot să-i insufle un simţământ de încredere şi să-l ajute pentru a putea să-şi dezvolte iniţiativa. Din contra, dacă intervin fenomene negative, condiţii familiale vitrege, greutăţi în calea nivelului de aspiraţie, lipsa de modele sociale de identificare etc, apare confuzia rolurilor, adolescentul neputând ajunge la un sens al identităţii sale (nu ştie cine este şi încotro se îndreaptă). În acest sens Erikson elaborează cunoscuta sa teorie a "difuziunii identităţii" la adolescenţi. Tot Erikson subliniază că adeseori la tinerii adolescenţi se stabilesc o serie de diagnostice cum ar fi: dezordini severe de caracter, preschizofrenii, tendinţe paranoide, depresii etc. Aceste stări pot fi privite însă şi ca rezultând din inabilitatea temporară sau definitivă a eului în stabilirea identităţii. De asemenea, faţă de normele sociale, valorile etice, adolescentul poate să aibă o identificare pozitivă sau negativă, ceea ce poate crea senzaţia de instabilitate a personalităţii sale. Fixarea nivelului de aspiraţie, a capacităţii lui de separare şi identificare faţă de părinţi şi de alţii, reprezintă factorii decisivi ai procesului de identificare.     Erikson identifică, în cadrul "crizei personalităţii" adolescentului, cinci aspecte mai importante:

1. Momentul crizei sau eşecul, ca o stare de difuziune acută a identităţii adolescentului,  care se instalează atunci când se pune direct problema identităţii fizice, a alegerii profesiei, a autodefinirii sociale, a momentului când nu mai poate ţine pasul în competiţia socială şi îi apare ideia "inabilităţii" lui. În acest caz, viaţa îi apare ca un teritoriu neprietenos, pentru care nu trebuie să lupţi cu orice preţ.

2. Problema identităţii propriu zise apare în faţa conflictelor interne care pot determina o stare de izolare externă şi senzaţia de vacuum interior. Insuficienţa clarificării propriilor valori îl fac pe adolescent inabil în a repudia sau a accepta anumite categorii de valori venite din afară. Eşecul îl duce la neîncredere, izolare, introspecţie, supunere orbească faţă de lider.

3. Difuziunea perspectivei timpului este privită ca o senzaţie a pierderii timpului în actuala existenţă (se simte foarte tânăr şi foarte bătrân, în acelaşi timp, iar neîncrederea se poate transforma într-o mare stare de anxietate). Adolescentul, în acest caz pierde ore întregi pentru muzică, filme, îi este greu să execute şi cele mai mici lucruri, să schimbe o activitate etc. Această atitudine de adolescent "leneş", "impertinent" poate duce familia la grave conflicte.

4. Difuziunea industrială este specifică societăţilor industriale. Profitând de mijloacele tehnice şi de transport, adolescentul va pierde timpul făcând autostopul, ascultând muzică cu prietenii etc.

5. Stabilirea unei identităţi negative apare atunci când evoluţia identificării a fost nefavorabilă. În acest caz, avem de-a face cu un tânăr revoltat, ostil care respinge în bloc valorile contemporane, a oricărui rol social, chiar a originii sale etnice, a clasei sociale din care face parte, a naţionalităţii, a rolului sexual, până la negarea identităţii şi chiar schimbarea numelui. Identificarea negativă se poate exprima şi prin acceptarea perversă a modelelor prezentate de către părinţi ca negative sau periculoase (viaţa de bandă,  drogurile, homosexualitatea, filozofii diferite sau periculoase etc)

vector-teenagers-boys-girlsCaracterizând evoluţia crizei personalităţii adolescentului, Rousselet distinge trei etape:

*Perioada revoltei, caracterizată prin refuzul de a se supune, din dezgust pentru că i se ordonă (vârsta zâmbetului batjocoritor, a revoltei contra părinţilor, contra şcolii, educaţiei);

*Perioada scandalului, în care adolescentul, crezând că nu mai este copil, vrea să se afirme în noua lui identitate, manifestând dorinţa de a se face remarcat (prin vestimentaţie, coafură). Este vârsta bandei, iar tânărul care a negat familia, şcoala (cel puţin influenţa lor morală) nu este capabil a trăi izolat într-o lume "inospitalieră" şi caută să fie mai aproape de prietenii lui care îl înţeleg.

*Perioada de exaltare şi afirmare, când tânărul se simte gata de a înfrunta lumea.

Subliniind principalele caracteristici ale"crizei personalităţii" la adolescent, Kestemberg arată că, pentru ca un adolescent să-şi aranjeze lucrurile, el trebuie în mod schematic şi grosier să "respingă" părinţii, amicii, ideologia familiei şi a educatorilor, să "respingă" propriul lui corp şi toată persoana sa care"îl acceptă rău" şi să se confunde cu congenerii săi, până la formarea unui grup distinct ("noi tinerii"). Astfel, "criza personalităţii" ar presupune schematic o dezvoltare în mozaic, cu discordanţe între diferite linii de dezvoltare, sau aşa cum spunea Freud, în acelaşi domeniu de conduită, comportamente de maturitate deosebită. Winnicott atrage atenţia asupra capacităţii anturajului de a dramatiza şi "patologiza" manifestările ieşite din comun din perioda adolescenţei, motiv pentru care psihiatrul NU trebuie să se grăbească a pune un diagnostic, sensul actului medical fiind acela de a stabili mai ales posibilităţile evolutive. O criză violentă nu trebuie considerată neapărat ca patologică, ea putând chiar anunţa naşterea unei personalităţi mai bogate şi mai sensibile.

O serie de manifestări asociate cu criza personalităţii se leagă de  stabilirea identităţii sexuale. Kolb subliniază că, legat de aceasta, pot apărea următoarele aspecte: agresivitatea crescută, creşterea competitivităţii, faze de exhibiţionism, acţiuni cinice sau antisociale. Alteori apare fuga în fantezie, dubitaţia, starea de anxietate. Dealtfel simptome ca anxietatea, astenia, insomnia, depresia minoră, apatia apar frecvent în perioda adolescenţei, fără a avea o semnificaţie specială.

 

(Selecții din cartea „Criza personalității în adolescență”-Dr. I. Cucu)